Postări
Primejdiile venite din „Dialog”
Cum despărţim deci iubirea de adevăr? Un singur Dialog poate exista: Fie „Dialogul iubirii întru adevăr”, fie „Dialogul adevărului întru iubire”. Creştineşte nici iubire fără adevăr nu poate exista, nici adevăr fără iubire. Când iubeşti indiferent de adevăr nu iubeşti cu adevărat. „Iubirea” aceasta e posibil să fie nobleţe, diplomaţie, bune moravuri, comportament minunat, ataşare sentimentală, orice altceva, însă iubire, iubire a lui Hristos, nu este! Iar când îi înveţi pe alţii adevărul şi nu iubeşti, nu trăieşti întru adevăr. E posibil să ai cunoaştere subţire a adevărului, e posibil să crezi în diferite dogme corecte, dar nu eşti diferit de demoni. „Şi demonii cred şi se înfricoşează” (Iacov 2, 19), dar nu se mântuiesc! Credinciosul, urmându-L pe Hristos în toate, îi iubeşte pe toţi. Şi pe cei de altă credinţă, şi pe cei de altă religie, şi pe atei, şi pe hulitorii şi prigonitorii Acestuia. Tocmai pentru că-i iubeşte, are „mare tristeţe şi durere neîncetată în inimă”, fiindcă toţi aceştia sunt departe de adevărul care mântuieşte. Creştinul fără dragoste este „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13, 1).
* * *
Ce înţelegem când spunem „Dialogul iubirii întru adevăr” sau „Dialogul adevărului întru iubire”? Nu cumva faptul că vom cerceta, întru iubire, spre aflarea adevărului? Acest sens al „Dialogului” ar fi posibil să existe doar dacă doi atei sau necunoscători ar hotărî să dialogheze. Însă atunci când dialoghează un creştin ortodox cu oricine altcineva, acest sens este total exclus. Pentru noi adevărul nu se discută, nu poate fi obiect de cercetare: doar se oferă. Şi se oferă, deoarece există. Şi există, fiindcă a fost predat şi se păstrează. Aşadar dialogul adevărului întru iubire (sau al iubirii întru adevăr), pentru ortodox înseamnă: „Dialoghez cu cel de altă credinţă, din iubire pentru el, ca să-i arăt unde este adevărul şi cum va fi condus la el”. Desigur, Dialogul nu se identifică cu predica. Vor vorbi amândouă părţile, îşi vor spune punctele de vedere. Vor fi împotriviri, tensiuni, dezacorduri. Însă scopul ortodoxului va fi mereu nezdruncinat: Fără compromisuri şi cedări, va depune mărturie pentru adevăr, cu stăruinţă şi răbdare! Dacă se cade de acord în ceea ce priveşte adevărul, bine; dacă adevărul nu este primit, se întristează.
Suntem deci pentru „Dialog” cu papistaşii? Şi da şi nu! Da, dacă putem dialoga în condiţiile de mai sus. Nu, dacă prin „Dialog” înţelegem cercetare a adevărului, adică plecăm de la ipoteza că niciunul nu deţine adevărul absolut şi integral, ci peste tot există fărâme de adevăr şi molecule de rătăcire şi prin urmare vom lucra pentru strângerea tuturor fragmentelor de adevăr, vom face din ele un corp comun şi din acesta vom ajunge la un acord... Asemenea „Dialog” niciun ortodox – ortodox adevărat, nu doar cu numele – nu e posibil să-l aibă, de vreme ce mai înainte acceptă şi mărturiseşte că Duhul Sfânt rămâne încontinuu în Biserică (Hristos a întemeiat o singură Biserică, nu mai multe) şi o conduce pe aceasta „la tot adevărul” (Ioan 16, 13). „Dialogul” desfăşurat acum are oare baze juste şi condiţii sănătoase? Răspundem simplu: Câtuşi de puţin! Nici n-a început bine, nici nu evoluează bine. Motivele acestuia sunt lumeşti, nu bisericeşti, omeneşti, nu teantropice. Toţi se unesc în Alianţa, Coaliţia şi Societatea economică. Noi, creştinii, de ce să întârziem? Să fim protagonişti ai „Dialogului”. Uniţi vom fi mai tari şi se va ţine cont şi de noi... Iar pe parcursul „Dialogului” s-au semnalat o mulţime de acţiuni anticanonice. Ce lucru bun a rezultat vreodată din călcarea sfintelor canoane? „Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16). Dar şi despre mulţi dintre cei care au participat, din tabăra ortodoxă, ce să spunem? Mai bine să tăcem...
A constituit o mare greşeală faptul că prima temă a „Dialogului” a fost despre Taine. Să spunem că a fost o capcană? Nu ştim, Dumnezeu ştie. Noi suntem tare înfricoşaţi şi speriaţi. Motivul? Este ştiut că papistaşii nu neagă faptul că, în multe locuri, noi ortodocşii ne aflăm aproape de ei în ceea ce priveşte „Lucrările” tainice ale vechii Biserici. Dar aceştia au instituit autoritatea papală, prin care papa le leagă şi dezleagă pe toate, şi nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească, de vreme ce despre asta vorbeşte... Dumnezeu! Ce-i împiedică pe ei să cedeze în această problemă mică şi neînsemnată? Vă daţi seama ce răsunet ar avea un gest uimitor şi fără precedent al papei, care să accepte şi să instituie în Biserica lui aceste Taine, neschimbate, cum le are Biserica Ortodoxă? Botezul să se facă prin afundare, nu prin stropire? Mirungerea să se săvârşească imediat după Botez şi nu după atâţia ani? Sfânta Euharistie să se săvârşească prin epicleză şi să se ofere credincioşilor ca în Biserica Ortodoxă? Să se desfiinţeze azimele şi să se introducă pâinea amestecată cu vin? Binecuvântarea de la spovedanie să se schimbe din „eu te iert...” în „Dumnezeu te iartă...”, iar cea de la botez din „eu te botez” în „se botează robul lui Dumnezeu”? Şi astfel, le vor adopta pe toate. Iar atunci... atunci noi ce vom face? Sau unde ne vom ascunde? Atât papistaşii cât şi „ortodocşii” susţinători ai unirii, vor trâmbiţa şi vor prezenta această conformare a papei către Tradiţie, ca pe un sacrificiu mare şi important, făcut de dragul unirii. Şi vor invita şi cealaltă tabără să arate ce este dispusă să cedeze şi să sacrifice de dragul unirii.
Ce vom face atunci? Vom fi convinşi că gestul acesta, oricât de spectaculos şi impresionant ar fi, oricât de bun ar fi în ochii celor care nu văd adâncul lucrurilor, nu constituie nicio cedare esenţială şi că rătăcirile papei, chiar şi în ceea ce priveşte învăţătura despre Taine (una este săvârşirea Tainelor şi alta este învăţătura dogmatică despre ele. Uniţii aveau Tipicul ortodox de săvârşire a Tainelor. Ce folos aduce asemănarea exterioară, dacă ei cred că harul predat prin ele este zidit? Diferenţa dogmatică este adâncă şi esenţială) rămân neschimbate? Dar cine va asculta? Glasurile „marilor trâmbiţaşi” vor răsuna cu fală la televizor, la radio, în ziare, în reviste, în cărţi, în sălile de conferinţe, şi va înăbuşi orice împotrivire... Atunci ne vor numi fanatici, înguşti la minte, urâcioşi, oameni ataşaţi de tipice, care nu doresc unirea etc. Dimpotrivă papistaşii vor fi oamenii iubirii, spirite luminate, care percep mesajele vremurilor, adevăraţi ucenici ai lui Iisus etc. Şi dacă lucrurile vor ajunge până acolo, răul nu va fi mic, fiindcă reprezentanţii noştri, prin simpla lor participare la acest „Dialog teologic”, le vor da papistaşilor prilejul de a face acest gest spectaculos, provocând mare tulburare şi sminteală. Dar lucrurile se vor opri doar acolo, sau vom ajunge în situaţii şi mai tragice? Nu cumva reprezentanţii noştri, pentru a nu părea „mai prejos” şi pentru a evita eventualele strigăte generale şi furtunoase ale lumii, „ale lumii cuprinse de viclenie”, sau şi datorită ameţelii pricinuite de „evoluţiile neaşteptate”, vor înainta şi ei un pas? Adică vor fi de acord cu împărtăşirea reciprocă?
Ce se va întâmpla dacă se va face o asemenea „Înţelegere” ruşinoasă?
În primul rând: Catolicismul va triumfa, chiar dacă superficial. Este îndoielnic că va mai avea dispoziţie pentru alte discuţii. Nu sunt lipsiţi de inteligenţă. Ei ştiu că dacă au reuşit odată împărtăşirea reciprocă, va fi uşor să-i absoarbă încetul cu încetul pe ortodocşi. Astfel „unirea” va veni automat şi de facto. De ce ar mai vrea şi alte discuţii? Vor găsi mii de căi, pentru ca „Dialogul” să slăbească şi să pălească... Trebuie să înţelegem că pentru catolicism două lucruri sunt importante: Primatul papal şi infailibilitatea papală! Acolo are o sensibilitate maximă. Acolo este durerea mare. Pentru toate celelalte (poate cu excepţia lui Filioque), va arăta multă îngăduinţă şi toleranţă.
În al doilea rând: Biserica Ortodoxă va fi greu încercată. Vom fi separaţi în „susţinătorii unirii” şi „potrivnicii unirii”. Reprezentanţii din tabăra noastră să nu creadă că e suficientă o astfel de „Înţelegere”, pentru ca Biserica Ortodoxă să-i urmeze. Vor gusta o amară dezamăgire. Îi va aştepta soarta celor care au semnat falsa unire de la Ferrara – Florenţa. Să arunce o privire în istorie. Să nu spună că atunci erau alte vremuri, alte situaţii. Sigur că erau altele, dar Dumnezeu este Acelaşi! Iar Dumnezeu nu va îngădui dispariţia Moştenirii Lui. Dacă reprezentanţii taberei noastre nu doresc să arunce Biserica în furtuna nimicitoare, să fie foarte atenţi. Pericolul este mare. Ori vom păstra „buna mărturisire” până la sfârşit şi vom fi slăviţi, ori vom face compromisuri în problemele Credinţei şi vom cădea în prăpastie.
Acestea nu sunt spuse, desigur, de acei reprezentanţi care au dovedit deja că ei cred în ecumenism şi nu în Ortodoxie. Sunt spuse de ceilalţi. Să nu uităm nicio clipă că, din pricina oportunităţilor lumeşti, adevărul credinţei suferă! Şi că „nu încape îngăduinţă în cele ale credinţei”. Să stăm departe de orice teamă, de orice împuţinare sufletească, de orice dispoziţie de a ne face plăcuţi oamenilor, atunci când vine vorba de păstrarea adevărului. Sfântul Duh grăieşte: „Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi” (Isaia 51, 7).
* * *
Aşadar să zădărnicim „Dialogul” cu papistaşii? Da, dacă va continua în condiţiile actuale şi în indiferenţă totală faţă de sfintele canoane. Nu, dacă se va desfăşura într-un mod cu adevărat dogmatic şi canonic şi atunci, pe lângă altele, trebuie să-l direcţionăm pe acesta spre început: nu la periferie, ci în centru, nu la margini, ci în inima catolicismului: La primatul şi infailibilitatea papală! Dacă acolo se vor vedea unele cedări, dacă se va constata dispoziţia de îndreptare, dacă se va manifesta voinţa de renunţare la aceste două rătăciri, atunci, cu piciorul înainte şi cu inima deschisă, vom înainta mai departe; vom discuta şi celelalte chestiuni, iar la urmă problema Tainei Sfintei Euharistii, care a fost pusă prima în catalogul de „Dialog”. Neîndoielnic, n-a fost pusă prima din întâmplare. Doar cei naivi nu discern care a fost scopul pentru care a fost pună prima pe lista de discuţii. Este foarte limpede motivul pentru care a fost întocmită aşa lista de teme pentru discuţii. Să cădem de acord în privinţa Sfintei Euharistii, să ajungem degrabă la Potirul comun, şi apoi vom avea timp să discutăm... până la sfârşitul veacurilor despre diferenţele dintre noi...
* * *
Este tragic să vedem unirea ca pe o adunare aritmetică a creştinilor... pentru a înfrunta mai eficient tabăra puterilor adverse! Unirea (repet, unirea întru adevăr, nu cea întru rătăcire), nu este un mijloc de izbândă al vreunui scop, fie el şi sfânt. Unirea, ca reîntoarcere a fiilor rătăcitori în braţele mântuitoare ale Tatălui, este scop în sine! Adunarea aritmetică a creştinilor este urmarea firească a unirii, este rezultatul care vine automat. În niciun caz nu poate constitui motivul şi scopul acesteia.
* * *
Dacă papistaşii se vor întoarce la Sfânta Credinţă a Sinoadelor Ecumenice, îi vom primi pe aceştia cu braţele deschise şi cu inimă bună. Asta nu pentru înmulţirea puterilor creştinilor (să încetăm odată să cădem în a treia ispită cu care a fost ispitit Hristos!), ci pentru împlinirea voii Domnului, care a fost şi dorinţa tuturor ucenicilor adevăraţi ai Acestuia, adică pentru plinătatea Casei Părinteşti. Dacă vor menţine rătăcirea lor, dacă vor continua să susţină născocirile demonice ale primatului şi infailibilităţii papale, atunci săraca şi smerita Ortodoxie să rămână unde este. Îi este suficientă comoara nestricăcioasă a adevărului. „Şi adevărul este mai mare şi mai puternic decât toate. Tot pământul cheamă adevărul şi cerul îl binecuvântează pe acesta, şi toate lucrurile se cutremură şi tremură, şi nedreptate nu este întru el... iar adevărul rămâne în veac şi trăieşte şi stăpâneşte în vecii vecilor... Binecuvântat este Dumnezeul adevărului (Parafrază la I Ezdra 4, 35 şi urm.). Amin.
(„Presa Ortodoxă”, 17-10-1980)
Cum despărţim deci iubirea de adevăr? Un singur Dialog poate exista: Fie „Dialogul iubirii întru adevăr”, fie „Dialogul adevărului întru iubire”. Creştineşte nici iubire fără adevăr nu poate exista, nici adevăr fără iubire. Când iubeşti indiferent de adevăr nu iubeşti cu adevărat. „Iubirea” aceasta e posibil să fie nobleţe, diplomaţie, bune moravuri, comportament minunat, ataşare sentimentală, orice altceva, însă iubire, iubire a lui Hristos, nu este! Iar când îi înveţi pe alţii adevărul şi nu iubeşti, nu trăieşti întru adevăr. E posibil să ai cunoaştere subţire a adevărului, e posibil să crezi în diferite dogme corecte, dar nu eşti diferit de demoni. „Şi demonii cred şi se înfricoşează” (Iacov 2, 19), dar nu se mântuiesc! Credinciosul, urmându-L pe Hristos în toate, îi iubeşte pe toţi. Şi pe cei de altă credinţă, şi pe cei de altă religie, şi pe atei, şi pe hulitorii şi prigonitorii Acestuia. Tocmai pentru că-i iubeşte, are „mare tristeţe şi durere neîncetată în inimă”, fiindcă toţi aceştia sunt departe de adevărul care mântuieşte. Creştinul fără dragoste este „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13, 1).
* * *
Ce înţelegem când spunem „Dialogul iubirii întru adevăr” sau „Dialogul adevărului întru iubire”? Nu cumva faptul că vom cerceta, întru iubire, spre aflarea adevărului? Acest sens al „Dialogului” ar fi posibil să existe doar dacă doi atei sau necunoscători ar hotărî să dialogheze. Însă atunci când dialoghează un creştin ortodox cu oricine altcineva, acest sens este total exclus. Pentru noi adevărul nu se discută, nu poate fi obiect de cercetare: doar se oferă. Şi se oferă, deoarece există. Şi există, fiindcă a fost predat şi se păstrează. Aşadar dialogul adevărului întru iubire (sau al iubirii întru adevăr), pentru ortodox înseamnă: „Dialoghez cu cel de altă credinţă, din iubire pentru el, ca să-i arăt unde este adevărul şi cum va fi condus la el”. Desigur, Dialogul nu se identifică cu predica. Vor vorbi amândouă părţile, îşi vor spune punctele de vedere. Vor fi împotriviri, tensiuni, dezacorduri. Însă scopul ortodoxului va fi mereu nezdruncinat: Fără compromisuri şi cedări, va depune mărturie pentru adevăr, cu stăruinţă şi răbdare! Dacă se cade de acord în ceea ce priveşte adevărul, bine; dacă adevărul nu este primit, se întristează.
Suntem deci pentru „Dialog” cu papistaşii? Şi da şi nu! Da, dacă putem dialoga în condiţiile de mai sus. Nu, dacă prin „Dialog” înţelegem cercetare a adevărului, adică plecăm de la ipoteza că niciunul nu deţine adevărul absolut şi integral, ci peste tot există fărâme de adevăr şi molecule de rătăcire şi prin urmare vom lucra pentru strângerea tuturor fragmentelor de adevăr, vom face din ele un corp comun şi din acesta vom ajunge la un acord... Asemenea „Dialog” niciun ortodox – ortodox adevărat, nu doar cu numele – nu e posibil să-l aibă, de vreme ce mai înainte acceptă şi mărturiseşte că Duhul Sfânt rămâne încontinuu în Biserică (Hristos a întemeiat o singură Biserică, nu mai multe) şi o conduce pe aceasta „la tot adevărul” (Ioan 16, 13). „Dialogul” desfăşurat acum are oare baze juste şi condiţii sănătoase? Răspundem simplu: Câtuşi de puţin! Nici n-a început bine, nici nu evoluează bine. Motivele acestuia sunt lumeşti, nu bisericeşti, omeneşti, nu teantropice. Toţi se unesc în Alianţa, Coaliţia şi Societatea economică. Noi, creştinii, de ce să întârziem? Să fim protagonişti ai „Dialogului”. Uniţi vom fi mai tari şi se va ţine cont şi de noi... Iar pe parcursul „Dialogului” s-au semnalat o mulţime de acţiuni anticanonice. Ce lucru bun a rezultat vreodată din călcarea sfintelor canoane? „Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16). Dar şi despre mulţi dintre cei care au participat, din tabăra ortodoxă, ce să spunem? Mai bine să tăcem...
A constituit o mare greşeală faptul că prima temă a „Dialogului” a fost despre Taine. Să spunem că a fost o capcană? Nu ştim, Dumnezeu ştie. Noi suntem tare înfricoşaţi şi speriaţi. Motivul? Este ştiut că papistaşii nu neagă faptul că, în multe locuri, noi ortodocşii ne aflăm aproape de ei în ceea ce priveşte „Lucrările” tainice ale vechii Biserici. Dar aceştia au instituit autoritatea papală, prin care papa le leagă şi dezleagă pe toate, şi nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească, de vreme ce despre asta vorbeşte... Dumnezeu! Ce-i împiedică pe ei să cedeze în această problemă mică şi neînsemnată? Vă daţi seama ce răsunet ar avea un gest uimitor şi fără precedent al papei, care să accepte şi să instituie în Biserica lui aceste Taine, neschimbate, cum le are Biserica Ortodoxă? Botezul să se facă prin afundare, nu prin stropire? Mirungerea să se săvârşească imediat după Botez şi nu după atâţia ani? Sfânta Euharistie să se săvârşească prin epicleză şi să se ofere credincioşilor ca în Biserica Ortodoxă? Să se desfiinţeze azimele şi să se introducă pâinea amestecată cu vin? Binecuvântarea de la spovedanie să se schimbe din „eu te iert...” în „Dumnezeu te iartă...”, iar cea de la botez din „eu te botez” în „se botează robul lui Dumnezeu”? Şi astfel, le vor adopta pe toate. Iar atunci... atunci noi ce vom face? Sau unde ne vom ascunde? Atât papistaşii cât şi „ortodocşii” susţinători ai unirii, vor trâmbiţa şi vor prezenta această conformare a papei către Tradiţie, ca pe un sacrificiu mare şi important, făcut de dragul unirii. Şi vor invita şi cealaltă tabără să arate ce este dispusă să cedeze şi să sacrifice de dragul unirii.
Ce vom face atunci? Vom fi convinşi că gestul acesta, oricât de spectaculos şi impresionant ar fi, oricât de bun ar fi în ochii celor care nu văd adâncul lucrurilor, nu constituie nicio cedare esenţială şi că rătăcirile papei, chiar şi în ceea ce priveşte învăţătura despre Taine (una este săvârşirea Tainelor şi alta este învăţătura dogmatică despre ele. Uniţii aveau Tipicul ortodox de săvârşire a Tainelor. Ce folos aduce asemănarea exterioară, dacă ei cred că harul predat prin ele este zidit? Diferenţa dogmatică este adâncă şi esenţială) rămân neschimbate? Dar cine va asculta? Glasurile „marilor trâmbiţaşi” vor răsuna cu fală la televizor, la radio, în ziare, în reviste, în cărţi, în sălile de conferinţe, şi va înăbuşi orice împotrivire... Atunci ne vor numi fanatici, înguşti la minte, urâcioşi, oameni ataşaţi de tipice, care nu doresc unirea etc. Dimpotrivă papistaşii vor fi oamenii iubirii, spirite luminate, care percep mesajele vremurilor, adevăraţi ucenici ai lui Iisus etc. Şi dacă lucrurile vor ajunge până acolo, răul nu va fi mic, fiindcă reprezentanţii noştri, prin simpla lor participare la acest „Dialog teologic”, le vor da papistaşilor prilejul de a face acest gest spectaculos, provocând mare tulburare şi sminteală. Dar lucrurile se vor opri doar acolo, sau vom ajunge în situaţii şi mai tragice? Nu cumva reprezentanţii noştri, pentru a nu părea „mai prejos” şi pentru a evita eventualele strigăte generale şi furtunoase ale lumii, „ale lumii cuprinse de viclenie”, sau şi datorită ameţelii pricinuite de „evoluţiile neaşteptate”, vor înainta şi ei un pas? Adică vor fi de acord cu împărtăşirea reciprocă?
Ce se va întâmpla dacă se va face o asemenea „Înţelegere” ruşinoasă?
În primul rând: Catolicismul va triumfa, chiar dacă superficial. Este îndoielnic că va mai avea dispoziţie pentru alte discuţii. Nu sunt lipsiţi de inteligenţă. Ei ştiu că dacă au reuşit odată împărtăşirea reciprocă, va fi uşor să-i absoarbă încetul cu încetul pe ortodocşi. Astfel „unirea” va veni automat şi de facto. De ce ar mai vrea şi alte discuţii? Vor găsi mii de căi, pentru ca „Dialogul” să slăbească şi să pălească... Trebuie să înţelegem că pentru catolicism două lucruri sunt importante: Primatul papal şi infailibilitatea papală! Acolo are o sensibilitate maximă. Acolo este durerea mare. Pentru toate celelalte (poate cu excepţia lui Filioque), va arăta multă îngăduinţă şi toleranţă.
În al doilea rând: Biserica Ortodoxă va fi greu încercată. Vom fi separaţi în „susţinătorii unirii” şi „potrivnicii unirii”. Reprezentanţii din tabăra noastră să nu creadă că e suficientă o astfel de „Înţelegere”, pentru ca Biserica Ortodoxă să-i urmeze. Vor gusta o amară dezamăgire. Îi va aştepta soarta celor care au semnat falsa unire de la Ferrara – Florenţa. Să arunce o privire în istorie. Să nu spună că atunci erau alte vremuri, alte situaţii. Sigur că erau altele, dar Dumnezeu este Acelaşi! Iar Dumnezeu nu va îngădui dispariţia Moştenirii Lui. Dacă reprezentanţii taberei noastre nu doresc să arunce Biserica în furtuna nimicitoare, să fie foarte atenţi. Pericolul este mare. Ori vom păstra „buna mărturisire” până la sfârşit şi vom fi slăviţi, ori vom face compromisuri în problemele Credinţei şi vom cădea în prăpastie.
Acestea nu sunt spuse, desigur, de acei reprezentanţi care au dovedit deja că ei cred în ecumenism şi nu în Ortodoxie. Sunt spuse de ceilalţi. Să nu uităm nicio clipă că, din pricina oportunităţilor lumeşti, adevărul credinţei suferă! Şi că „nu încape îngăduinţă în cele ale credinţei”. Să stăm departe de orice teamă, de orice împuţinare sufletească, de orice dispoziţie de a ne face plăcuţi oamenilor, atunci când vine vorba de păstrarea adevărului. Sfântul Duh grăieşte: „Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi” (Isaia 51, 7).
* * *
Aşadar să zădărnicim „Dialogul” cu papistaşii? Da, dacă va continua în condiţiile actuale şi în indiferenţă totală faţă de sfintele canoane. Nu, dacă se va desfăşura într-un mod cu adevărat dogmatic şi canonic şi atunci, pe lângă altele, trebuie să-l direcţionăm pe acesta spre început: nu la periferie, ci în centru, nu la margini, ci în inima catolicismului: La primatul şi infailibilitatea papală! Dacă acolo se vor vedea unele cedări, dacă se va constata dispoziţia de îndreptare, dacă se va manifesta voinţa de renunţare la aceste două rătăciri, atunci, cu piciorul înainte şi cu inima deschisă, vom înainta mai departe; vom discuta şi celelalte chestiuni, iar la urmă problema Tainei Sfintei Euharistii, care a fost pusă prima în catalogul de „Dialog”. Neîndoielnic, n-a fost pusă prima din întâmplare. Doar cei naivi nu discern care a fost scopul pentru care a fost pună prima pe lista de discuţii. Este foarte limpede motivul pentru care a fost întocmită aşa lista de teme pentru discuţii. Să cădem de acord în privinţa Sfintei Euharistii, să ajungem degrabă la Potirul comun, şi apoi vom avea timp să discutăm... până la sfârşitul veacurilor despre diferenţele dintre noi...
* * *
Este tragic să vedem unirea ca pe o adunare aritmetică a creştinilor... pentru a înfrunta mai eficient tabăra puterilor adverse! Unirea (repet, unirea întru adevăr, nu cea întru rătăcire), nu este un mijloc de izbândă al vreunui scop, fie el şi sfânt. Unirea, ca reîntoarcere a fiilor rătăcitori în braţele mântuitoare ale Tatălui, este scop în sine! Adunarea aritmetică a creştinilor este urmarea firească a unirii, este rezultatul care vine automat. În niciun caz nu poate constitui motivul şi scopul acesteia.
* * *
Dacă papistaşii se vor întoarce la Sfânta Credinţă a Sinoadelor Ecumenice, îi vom primi pe aceştia cu braţele deschise şi cu inimă bună. Asta nu pentru înmulţirea puterilor creştinilor (să încetăm odată să cădem în a treia ispită cu care a fost ispitit Hristos!), ci pentru împlinirea voii Domnului, care a fost şi dorinţa tuturor ucenicilor adevăraţi ai Acestuia, adică pentru plinătatea Casei Părinteşti. Dacă vor menţine rătăcirea lor, dacă vor continua să susţină născocirile demonice ale primatului şi infailibilităţii papale, atunci săraca şi smerita Ortodoxie să rămână unde este. Îi este suficientă comoara nestricăcioasă a adevărului. „Şi adevărul este mai mare şi mai puternic decât toate. Tot pământul cheamă adevărul şi cerul îl binecuvântează pe acesta, şi toate lucrurile se cutremură şi tremură, şi nedreptate nu este întru el... iar adevărul rămâne în veac şi trăieşte şi stăpâneşte în vecii vecilor... Binecuvântat este Dumnezeul adevărului (Parafrază la I Ezdra 4, 35 şi urm.). Amin.
(„Presa Ortodoxă”, 17-10-1980)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu