Decretul de unire « Laetentur Caeli », 6 iulie 1439

În ziua de astăzi se vorbeşte, din ce în ce mai mult, despre unirea Bisericilor. Este foarte important să cunoaştem însă trecutul, să cercetăm istoria Bisericii, pentru a ne raporta aşa cum trebuie la prezent. Documentul de mai jos este actul de unire dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă, la Sinodul de la Ferrara Florenţa din 1438-1439. Acest document pare scris astăzi, de către ierarhii ecumenişti.
Însă istoria Bisericii ne arată că drept-credincioşii, călăuziţi de Sfântul Marcu al Efesului, au respins acea unire apostată. Dacă deci, în vremurile care vor veni, ierarhii ortodocşi vor semna documente similare celui din 1439 (şi Documentul de la Ravenna a fost o palidă încercare în acest sens) poporul va trebui să le respingă, dând dovadă de aceeaşi atitudine mărturisitoare…
***
Eugeniu, episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu pentru o veşnică mărturie. Cu acordul mult iubitului nostru fiu Ioan Paleologul, ilustrul împărat al romanilor, al reprezentanţilor venerabilor noştri fraţi, patriarhii şi ceilalţi împuterniciţi ai Bisericii Răsăritene cele ce urmează.
„Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul! ” (Ps, 95, 11). Căci a fost înlăturat zidul din mijloc care separa Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană şi a revenit pacea şi înţelegerea prin piatra din capul unghiului Hristos (Efes. 2, 20) Care a făcut din cele două una (Efes. 2, 14) unind amândoi pereţii prin puternica legătură a dragostei şi a păcii şi menţinându-i prin afecţiunea unei unităţi veşnice; şi după acea îndelungată negură a descurajării şi neagră şi dureroasă ceaţă a unei lungi despărţiri, a strălucit pentru toţi raza senină a unirii mult dorite.
Să se veselească şi Biserica Mamă care vede pe fiii ei până acum despărţiţi unii de alţii că revin la unitate şi la pace; şi ea care mai înainte plângea amarnic din cauza despărţirii lor, să aducă mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu, cu nespusă bucurie, pentru minunata lor înţelegere.
Să se veselească împreună toţi creştinii din toată lumea şi să se bucure cei numiţi cu numele lui Hristos împreună cu Biserica Mamă universală.
Căci, iată, Părinţii apuseni şi răsăriteni, după acel timp foarte îndelungat de neînţelegere şi despărţire, expunându-se la primejdii pe mare şi pe uscat şi învingând toată oboseala au venit plini de bucurie şi de zel la acest sfânt sinod ecumenic din dorinţa sfintei uniri şi ca să restaureze vechea dragoste; şi ei şi-au atins scopul. Căci după o cercetare lungă şi obositoare, cu ajutorul Sfântului Duh, au realizat această prea dorită şi prea sfântă unire. Cine ar putea deci să mulţumească după vrednicie pentru binefacerile lui Dumnezeu? Cine nu ar rămâne uimit în faţa bogăţiei milostivirilor dumnezeieşti? A cărui inimă, fie ea chiar de piatră nu se va înmuia de o milostivire dumnezeiască atât de mare? Într-adevăr, aceste lucruri sunt dumnezeieşti, nu descoperiri ale neputinţei omeneşti, de aceea trebuie să fie primite cu deosebită, evlavie şi întâmpinate cu imne dumnezeieşti.
Ţie laudă, Ţie mărire, Ţie se cuvine mulţumire, Hristoase, izvorul milelor, Care ai dăruit un bine atât de mare Miresei Tale, Bisericii universale, şi ai arătat în vremea noastră minunile milei Tale ca toţi să vestească minunăţiile Tale. Într-adevăr, mare şi dumnezeiesc dar ne-a dăruit nouă Dumnezeu şi am văzut cu ochii ceea ce mulţi înainte de noi, deşi au dorit, n-au putut să vadă.
Căci reunindu-se latinii şi grecii în acest venerabil şi sfânt sinod ecumenic s-au străduit şi unii şi alţii cu mare zel ca împreună cu alte puncte să fie discutat cu toată grija şi cu o cercetare asiduă şi acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.
După ce am adus în faţă mărturii din Dumnezeiasca Scriptură şi foarte multe locuri din Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de Ia Tatăl şi de la Fiul, iar alţii spunând că purcede de la Tatăl prin Fiul, toţi înţeleg acelaşi lucru exprimat prin cuvinte diferite, grecii au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, nu o zic cu intenţia de a exclude pe Fiul, ci pentru că li se părea lor, spun ei, că latinii afirmă că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca de la două principii şi două suflări, de aceea s-au abţinut să spună că Sfântul Duh purcede şi pe Tatăl şi Fiul. Iar latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul nu cu intenţia de a nega că Tatăl este izvorul şi principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului şi al Sfântului Duh; sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că sunt două principii şi două suflări; ci ca să arate că este un singur principiu şi numai o singură suflare a Sfântului Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul şi acelaşi înţeles al adevărului, în cele din urmă au căzut de acord în acelaşi sens şi în acelaşi spirit şi s-au înţeles cu sfânta şi lui Dumnezeu plăcută unire cate urmează mai jos.
Aşadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului si al Sfântului Duh, având aprobarea acestui sfânt sinod ecumenic din Florenţa, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinţă să fie crezut şi să fie primit de toţi creştinii şi astfel toţi să mărturisească că Duhul Sfânt este veşnic de la Tatăl şi Fiul şi că esenţa Lui şi fiinţa subzistentă o are totodată de la Tatăl şi de la Fiul şi că purcede de Ia amândoi în mod veşnic ca de la un singur principiu si dintr-o singură suflare.
Declarând ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi învăţători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul, duce la aceeaşi înţelegere că prin aceste (cuvinte) se arată că şi Fiul este la fel ca şi Tatăl, după greci, cauza, iar după latini, principiul existenţei Sfântului Duh. Şi pentru că toate câte sunt ale Tatălui, Tatăl însuşi le-a dat Fiului Său, Unul Născut la naştere, în afară de a fi Tată, acest fapt, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul însuşi îl are veşnic de la Tatăl de la Care S-a şi născut din veşnicie.
Hotărâm iarăşi că explicaţia acelor cuvinte „şi de la Fiul” (Filioque), a fost adăugată la simbol în mod legal şi raţional pentru a face mai clar adevărul, din cauza unei necesităţi atunci urgente.
De asemenea, în azimă sau în pâine de grâu dospită Trupul Iui Hristos se preface cu adevărat, iar preoţii trebuie să prefacă Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potrivit cu obiceiul Bisericii sale, fie Apuseană, fie Răsăriteană.
Iarăşi, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat şi mor în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a fi săvârşit roade vrednice de pocăinţă pentru cele ce au păcătuit ca şi pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curăţate după moarte prin pedepse curăţitoare; ca să se uşureze ele de astfel de pedepse, le sunt folositoare ajutoarele credincioşilor vii, adică jertfele liturgice şi rugăciunile şi milosteniile si celelalte fapte de credinţă, care se obişnuiesc să se facă de către credincioşi pentru alţi credincioşi, după rânduielile Bisericii.
Iar sufletele acelora care după ce au fost botezaţi nu au căzut absolut deloc în întinăciunea păcatului, ca şi sufletele care după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului au fost curăţate, fie în trupurile lor, fie după ce au părăsit trupurile, după cum s-a spus mai înainte, sunt primite îndată în cer şi contemplă în mod clar pe însuşi Dumnezeu unul, întreit în Persoane, aşa cum este, unul mai desăvârşit totuşi decât altul, potrivit cu vrednicia vieţii fiecăruia.
Că sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul strămoşesc coboară îndată în iad unde vor fi pedepsite cu pedepse, totuşi, neegale.
De asemenea, hotărâm că sfântul scaun apostolic şi Arhiereul (Pontiful) roman deţin primatul în toată lumea; că acest Arhiereu roman este urmaş al Fericitului Petru, corifeul Apostolilor şi adevăratul locţiitor al lui Hristos şi capul întregii Biserici şi că este tatăl şi învăţătorul tuturor creştinilor şi lui, prin Fericitul Petru, i s-a dat de către Iisus Hristos puterea deplină de a paşte, de a conduce şi de a guverna biserica universală după cum se conţine în sinoadele ecumenice şi în sfintele canoane.
Pe lângă aceasta, reînnoind şi ordinea păstrata în canoane a celorlalţi venerabili Patriarhi, (hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Preasfinţitul Papă al Romei, al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie cel al .Antiohiei şi al cincilea să fie cel al lerusalimului, fiind păstrate adică toate privilegiile şi drepturile.
S-a dat în Florenţa în şedinţă sinodală publică ţinută în mod sărbătoresc în biserica cea mare. În anul Întrupării Domnului una mie patru sute treizeci şi nouă, în ziua a şasea a lunii iulie, în anul al nouălea al arhieriei noastre.
***
Traducere de Marius Telea. Versiune în limba română după Pr. prof. dr. Ştefan ALEXE, Sinodul de la Ferrara- Florenţa (1438-1439) şi participarea Bisericii Ortodoxe Române, în „Ortodoxia”, anul XLI, 1989, nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 26-28, apud G. HOFMANN, Documenta Concilii Florentini de unione orientalum I. De unione graecorum, 6 Julliet 1439 Romae, 1935, pp. 10-18. Traducere de Marius Telea, în volumul Un patriarh apologet – Ghenadie al II-ea Scholarios, Editura Emia, Deva, 2005, pp. 159 -162.