Grupul Areopag

REPREZENTANTUL BISERICII ELADEI ÎN DIALOGUL TEOLOGIC CU CATOLICII – NU CREDE ÎN DOGMA DESPRE „UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ BISERICĂ

2009-12-13T23:31:00.000-08:00

MITROPOLITUL DE MESSINIA

- REPREZENTANTUL BISERICII ELADEI

ÎN DIALOGUL TEOLOGIC CU CATOLICII –

NU CREDE ÎN DOGMA DESPRE

„UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ BISERICĂ”

A SIMBOLULUI DE CREDINŢĂ

MITROPOLITUL HRISOSTOMOS DE MESSINIA:

(Comentând textul de la Ravenna în periodicul „Ekklisia” al Bisericii Eladei nr. 8, august – septembrie 2009, p. 544)

„Comisia Teologică Mixtă [a „Dialogului” dintre ortodocşi şi catolici] nu împărtăşeşte convingerea că Biserica Ortodoxă aparţine Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, precum se exprimă Ea în Simbolul niceo-constantinopolitan...

IV. În sfârşit, trebuie să menţionăm şi acele puncte prin care se accentuează diferenţele existente între cele două Biserici şi care vor fi studiate pe viitor”.

MITROPOLITUL EVSEVIOS DE SAMOS ŞI IKARIA

(din Enciclica Înaltpreasfinţitului către Mitropolia sa la Duminica Ortodoxiei din anul 2009)

„Ortodoxia este Biserica „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” şi asupra acestui lucru nu încape nicio discuţie. Prin urmare, oricine ar susţine cele contrare se numeşte ecumenist şi este eretic”.

MITROPOLITUL PAVEL DE KIRINEIA

(cf. «Ορθόδοξος Τύπος», 16/10/2009)

„Încercarea membrilor Reprezentanţei Ortodoxe de a trece sub tăcere sau de a evita ca pe o chestiune secundară diferenţa dogmatică dintre Ortodoxie şi eterodoxie, subminează conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe ca unica Biserică adevărată, care este Biserica cea „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” şi creează impresia că romano-catolicii constituie în particular o Biserică Ortodoxă Locală”.

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU

(cf. «Ορθόδοξος Τύπος», 6/7/2007)

„Maica noastră, Sfânta Biserică Ortodoxă, ca unica şi adevărata continuatoare istorică a Bisericii nedespărţite, este datoare să proclame urbi et orbi adevărul şi siguranţa conştiinţei-Ei-de-sine, prin teze şi texte documentate. În continuare să se retragă din aşa-numitele „dialoguri”, care, din nefericire, oferă justificare capilor şi celor ţinuţi de aceştia în erezie, care trăiesc în latura şi în umbra morţii, şi să-i cheme să se reîntoarcă la adevărul predanisit de Apostoli, comun primului mileniu”.

(tradus după site-ul episcopului Augustin Kantiotis, IF)

Memoriu adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-catolicii

2009-10-22T05:13:00.000-07:00

Memoriu adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-catolicii în contextul accentuării prozelitismului uniat şi a denigrării permanente la care Biserica noastră este supusă până în prezent

– REZUMAT –

Preafericite Părinte Patriarh,
Înalt Preasfinţiţi Părinţi Mitropoliţi şi Arhiepiscopi,
Preasfinţiţi Părinţi Episcopi,

Cu profundă durere şi nelinişte în suflet vă scriem aceste rânduri în numele mai multor asociaţii ale laicatului ortodox din România, într-o perioadă în care Biserica Ortodoxă de pretutindeni se pregăteşte să prăznuiască cu cinste slăvita pomenire a Mucenicilor lui Hristos: Cuv. Visarion Sarai şi Cuv. Sofronie de la Cioara, Oprea Miclăuş, pr. Moise Măcinic din Sibiel şi pr. Ioan din Galeş (21 octombrie), care şi-au dat viaţa pentru a păstra cu sfinţenie credinţa străbună în faţa prozelitismului de tip sectar promovat de romano-catolicii secolului al XVIII-lea.
Ne adresăm arhieriilor voastre în calitate de fii ai Bisericii care nu pot rămâne insensibili la neliniştea întregii suflări ortodoxe cu privire la evoluţia echivocă a dialogului teologic cu romano-catolicii (după cum reiese din poziţiile oficiale din ultimele săptămâni ale unor personalităţi bisericeşti din Grecia, Serbia, Rusia, Sfântul Munte Athos, ş.a.), dar şi la denigrările şi calomniile interminabile pe care greco-catolicii le aduc Maicii noastre, Biserica Ortodoxă (cf. www.bru.ro/blaj/pozitia-bru-fata-de-intentia-bor-de-a-sustine-legiferarea-epurarii-culturale-si-religioase/ v. Anexa 3). Aceasta în contextul în care tot ei, în ultimii 20 de ani, au lăsat 170 de comunităţi ortodoxe fără locaş de cult şi sunt pe cale să ne mai răpească încă 106 biserici.
Cui foloseşte oare acest conflict fratricid pe care catolicismul l-a născut în sânul poporului român în urmă cu 300 de ani şi pe care îl cultivă cu tenacitate şi în zilele noastre? Cum se mai poate vorbi despre dragoste şi dialog în condiţiile în care ni se răpesc bisericile şi suntem provocaţi permanent prin acuze ce sfidează adevărul?
Având în vedere acestea, cu tot respectul cuvenit, vă rugăm să întrerupeţi dialogul cu Biserica Romano-Catolică, dispunând, totodată, retragerea delegaţiei române de la întâlnirea de dialog teologic cu romano-catolicii din Cipru, desfăşurată chiar în aceste zile. Considerăm că prezenţa noastră la această întrunire este cu totul nepotrivită atât timp cât catolicismul nu numai că nu desfiinţează catastrofala uniaţie – măsură pe care în schimb i-o atribuie, ca intenţionalitate, Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române – cf. www.greco-catolica.org/a479-Patriarhul-Daniel-ameninta-din-nou-Biserica-Greco-Catolica-cu-desfiintarea.aspx –, dar, împreună, romano-catolici şi greco-catolici, fac la noi în ţară front comun împotriva Bisericii Ortodoxe, pe care o denigrează cu orice ocazie (cf. http://www.greco-catolica.org/a483-Episcopii-catolici-din-Romania-condamna-in-corpore-incitarea-la-ura-interconfesionala-si-epurarea-culturala-si-religioasa-promovata-de-BOR.aspx, v. Anexa 4). Este limpede, aşadar, că nu dialogul sincer pentru revenirea la Ortodoxia credinţei îi animă, ci interese cu totul pământeşti.
Retragerea BOR de la acest dialog nu este decât urmarea respectării hotărârii conferinţei panortodoxe de la Rhodos când toate Bisericile Ortodoxe într-un glas au hotărât retragerea din dialogul cu Catolicii până când toţi agenţii şi propagandiştii uniatismului de la Vatican să fie îndepărtaţi definitiv din ţările ortodoxe, şi ca toate bisericile numite unite să fie supuse şi încorpo¬rate Bisericii Romei, deoarece uniatismul şi dialogul sunt absolut incompatibile. De altfel, o asemenea poziţie ar fi consecventă cu hotărârile luate în întâlnirea de dialog cu catolicii de la Freising (1990) şi următoarele.

Preafericite Părinte Patriarh,
Poporul ortodox român, păstrând duhul învăţăturii şi al credinţei creştine, niciodată nu a răspuns şi nu va răspunde cu viclenie, batjocură şi violenţă la provocările prozelitismului ereticilor şi schismaticilor, ceea ce s-a dorit şi se doreşte, probabil, de către aceştia, pe de o parte pentru a ne face să pierdem Harul Duhului Sfânt, pe de altă parte pentru a-şi justifica atitudinea eretică şi agresiv prozelitistă. Singura noastră armă a fost întotdeauna rugăciunea cu smerenie şi mărturisirea cu curaj a adevărului, întrerupând la momentul potrivit orice dialog întru cele ale credinţei, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te (Tit 3:10).
Urmând cu credinţă calea pe care au păşit înaintaşii noştri întru dreapta slăvire a Preasfintei Treimi, singura modalitate în care noi putem să răspundem atacurilor celor din afara Bisericii nu poate fi decât aceea de a întrerupe dialogul cu ei, până când Domnul va rândui crearea unor condiţii propice discuţiilor purtate după Sfintele Canoane ale de Dumnezeu purtătorilor noştri Părinţi, în scopul revenirii eterodocşilor la Ortodoxia credinţei, prin luminarea Sfântului Duh. Numai astfel vor putea înţelege aceia care se consideră a fi mădulare ale Bisericii lui Hristos că viclenia, violenţa şi duhul de stăpânire nu sunt nicidecum atitudini creştine.
Ţinem să precizăm că prin săracele noastre cuvinte adresate Sfinţiţilor Ierarhi ai Bisericii înţelegem să ne facem datoria faţă de Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a poporului român”, cum o numea Eminescu. Nu am fost mişcaţi în demersul nostru de nici o influenţă cu conotaţii politice sau de altă natură. Credem cu tărie că trebuie să păstrăm cu sfinţenie Predania dreptei credinţe transmisă prin veacuri cu preţ de sânge mucenicesc, pentru a o oferi cu dragoste, ca cel mai frumos dar, copiilor noştri, dar şi fraţilor despărţiţi de Maica Ortodoxie atunci când, la vreme de Sus rânduită, se vor întoarce acasă.

Vă sărutăm dreapta, cu tot respectul cuvenit.

La pomenirea Sfântului Prooroc Ioil, 19 octombrie 2009

Memoriu adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-cotolicii în contextul accentuării prozelitismului uniat şi a denigrării permanente la care Biserica noastră este supusă până în prezent

Preafericite Părinte Patriarh,
Înalt Preasfinţiţi Părinţi Mitropoliţi şi Arhiepiscopi,
Preasfinţiţi Părinţi Episcopi,

Am putut constata în ultimii ani că toate eforturile pe care Biserica Ortodoxă le face în direcţia dialogului cu romano-catolicii sunt întâmpinate din partea apusului cu duplicitatea aceloraşi strategii iezuite de prozelitism şi expansiune cezaro-papistă.
În cadrul dialogului oficial (unde Ortodoxia este chemată la mărturisirea neschimbată a dreptei credinţe către cei desprinşi de la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică) se vorbeşte foarte mult despre iubire şi reconciliere şi se face apel la uitarea „unui trecut al neînţelegerilor produse de spiritul de intoleranţă”. Dar declaraţiile de astăzi ale uniţilor cu Roma, lipsa oricărei urme de pocăinţă sinceră pentru greşelile din trecut şi acţiunile lor sunt cea mai bună dovadă a intenţiilor şi a „toleranţei” cu care catolicii i-au tratat întotdeauna pe ortodocşi.
În comunicatul emis pe 5 octombrie 2009, comunitatea unită cu Roma, mistificând adevărul, susţine în chip mincinos că credincioşii greco-catolici sunt „hărţuiţi, intimidaţi, terorizaţi, ameninţaţi chiar cu moartea a pentru a nu-şi declara şi manifesta apartenenţa confesională”. Se susţine, de asemenea, că preoţii lor sunt agresaţi fizic, iar „Biserica Ortodoxă incită la ură interconfesională, susţine procesul de epurare culturală şi religioasă la care Biserica Greco-catolică este supusă in România”. În ce măsură diferă oare aceste afirmaţii foarte grave, prin care uniţii îşi justifică pe plan intern şi internaţional prozelitismul agresiv, de strategiile aplicate de iezuiţi în trecut? Acesta să fie oare semnul dragostei romano-catolicilor ?!
Oare toate aceste afirmaţii nu reflectă cu adevărat exact strategiile şi modul în care Romano-catolicismul a acţionat în România de la 1700 până în prezent? Efectul acestor campanii de denigrare şi a unor acţiuni concertate pe plan intern şi internaţional este cât se poate de elocvent: în ultimii douăzeci de ani, ortodocşii au fost constrânşi să cedeze uniţilor cu Roma 170 de lăcaşuri de cult, 49 de case parohiale şi 21 de şcoli şi alte edificii, iar încă 106 biserici sunt pe cale de a fi luate prin hotărâre judecătorească. În 76 din cele 106 cazuri, comunităţile greco-catolice au deja în proprietate un lăcaş de cult sau îşi construiesc unul cu sprijinul Statului, iar în câteva cazuri, şi cu sprijinul credincioşilor ortodocşi.
De ce îşi revendică uniţii cu Roma locaşuri de cult de care nu au nevoie, majoritatea rămânând goale sau sunt folosite doar de câţiva credincioşi o dată la câteva săptămâni sau luni? Unde este dragostea şi înţelegerea faţă de ortodocşi? Sau romano-catolicii se aşteaptă ca, lipsiţi de locaş de cult şi ademeniţi cu tot felul de avantaje, ortodocşii mai puţin slabi în credinţă să fie atraşi în plasa uniatismului!? (temere confirmată şi de informaţiile oferite de comunicatul de presă al Patriarhiei Române din 29 septembrie a.c.) Dacă avem în vedere că sunt revendicate biserici chiar în localităţile unde nu există nici un greco-catolic, lucrurile devin cât se poate de clare.
În toate procesele de revendicare a bisericilor, uniţii cu Roma se prevalează de faptul că în secolul al XIX-lea mulţi dintre credincioşii transilvăneni ţineau de comunitatea lor. Bineînţeles că acest argument are greutate în multe cazuri în faţa organelor judecătoreşti care, din cauza aceleiaşi iubiri faţă de ortodocşi, uită „dreptatea” prin care romano-catolicii i-au trecut în secolul al XVIII-lea pe ortodocşi la uniatism.
După cum se ştie, greco-catolicismul a fost impus în Transilvania în veacul al XVIII-lea prin lucrarea extrem de perfidă a iezuiţilor şi cu ajutorul forţelor de represiune austro-ungare:
- ierarhi, preoţi şi simpli credincioşi au fost martirizaţi pentru că nu au ac¬ceptat unirea;
- peste 250 de mânăstiri şi biserici au fost dărâmate sau arse;
- monahismul ortodox a fost desfiinţat şi interzis până la anul 1918;
- 515 biserici au fost confiscate şi cedate celor care acceptaseră unirea cu Roma;
- o mulţime de sate, mii de ortodocşi transilvăneni au emigrat în celelalte pro¬vincii româneşti pentru a-şi putea păstra credinţa ortodoxă;
- mii de ţărani ortodocşi au fost torturaţi pentru a se lepăda de Ortodoxie, le-au fost confiscate pământul şi averile, au fost lipsiţi de orice drepturi şi prigoniţi permanent.
Întreaga retorică a romano-catolicilor în cadrul dialogului teologic are la bază ideea reconcilierii: să uităm trecutul, neînţelegerile produse de spiritul de intoleranţă avut de înaintaşii noştri. Ne întrebăm însă până unde trebuie să meargă uitarea sau impasibilitatea noastră faţă de realităţile istoriei. Oare putem pune acest dialog mai presus de însăşi soarta Bisericii?
Noi, ortodocşii, nu am prigonit niciodată pe nimeni, ci doar ne-am apărat credinţa, suferind pentru aceasta persecuţii tocmai din partea celor care astăzi joacă rolul de „victime ale discriminării”. De ce să nu spunem lucrurilor pe nume: uniaţia a adus de-a lungul timpului în trupul Bisericii din Transilvania o vătămare comparabilă doar cu „binefacerile” regimurilor de ocupaţie străină şi cu cele ale politicii ateiste a comuniştilor.
Este foarte sugestiv faptul că la întâlnirea de dialog teologic dintre ortodocşi şi catolici de la Freising, din iunie 1990, s-a ajuns la concluzia că uniaţia nu poate fi considerată în nici un caz o modalitate de a se realiza unirea , căci existenţa şi cultivarea ei reprezintă un obstacol insur¬montabil pentru continuarea dialogului teologic. Apoi, în 1993, o condiţie necesară pentru încheierea acordului de la Balamand (care în unele puncte este străin de ecleziologia ortodoxă, după cum au demonstrat ierarhi ortodocşi, mari profesori de teologie şi părinţii athoniţi) a fost renunţarea romano-catolicilor la a mai susţine prozelitismul prin uniatism în ţările ortodoxe. „Raţiunea de a fi a Uniatismului a încetat să mai existe”, se afirma atunci. Iar la finalul textului acordului, ca o condiţie necesară a continuării dialogului, se afirma:
Excluzând pe viitor orice prozelitism şi toată dorinţa de expansiune a catolicismului pe seama Bisericii Ortodoxe, comisia speră că a înfrânt obstacolele care au determinat anumite Biserici autocefale să suspende participarea lor la dialogul teologic şi că Biserica Ortodoxă va fi dispusă să se afle pe sine împreună (cu romano-catolicii) pentru a continua lucrarea teologică deja începută într-un mod atât de fericit .
Şase Biserici autocefale Ortodoxe nu au participat la întrunirea de la Balamand şi au condamnat erorile cuprinse în actele lui. IPS Antonie Plămădeală avea să precizeze că Biserica Ortodoxă Română a ratificat acor¬dul cu condiţia şi cu speranţa că acest act va stopa prozelitismul uniat în Transilvania şi Banat şi va pune capăt campaniei de denigrare a B.O.R., pe care agenţii uniatismului o desfăşurau în România. S-a formulat de către ierarhia noastră condiţia expresă ca uniţii să-şi retragă toate plângerile de la tribunal şi să înceteze orice proces (condiţia nu a fost nicicând respectată!...). De partea cealaltă, uniţii cu Roma din România sunt singura comunitate catolică ce a contestat cu răsunet anumite afirmaţii din text şi a refuzat să semneze documentul de la Balamand, cu riscul de a face „neascultare” chiar şi de papă. Rezultatul? Procesele s-au înmulţit. O mulţime de comunităţi ortodoxe au rămas fără locaş de cult, acesta fiind cedat adesea la doar 5-10 greco-catolici (vezi anexa 2). După ce li s-a răpit locaşul de cult, or¬todocşilor li se propune să-şi părăsească şi Biserica, trecând cu toţii la uniatism, sau, dacă nu vor, sunt îndemnaţi să slujească împreună cu greco-catolicii.
În acelaşi timp, preoţii greco-catolici primesc ajutoare substanţiale din partea Vaticanului, care nu-i uită nici pe preoţii şi credincioşii care în ultimii ani şi-au le¬pădat credinţa ortodoxă pentru a se uni cu Roma (vezi anexa 3). Sunt oare toate acestea ex¬presii ale dialogului teologic (care „în mod fericit” s-a redeschis la Balamand), expresii ale frăţietăţii creştine despre care se vorbeşte că-i leagă astăzi pe catolici de ortodocşi? Cum poate fi lecturată această frăţietate în perspectiva campaniei de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române care a început în anul 1990 şi s-a desfăşu¬rat neîntrerupt ajungând până acolo încât uniţii din România, împreună cu calvinii, unitarienii şi baptiştii au depus un memoriu acuzator la adresa BOR la Parlamentul European în data de 25 iunie 2008, pentru ca acum să atace Patriarhia Română printr-un comunicat infam, la data de 5 octombrie 2009. În cadrul acestei campanii, Biserica Ortodoxă este acuzată în mod per¬manent de „sora” sa unită cu Roma de colaborarea cu fostul regim comunist, de co¬rupţie sau de încălcarea drepturilor bisericilor conlocuitoare, cu scopul vădit de a slăbi încrederea credincioşilor ortodocşi în propria ierarhie, de a deteriora imaginea Bisericii Ortodoxe pe plan intern şi internaţional, în final, pentru a-şi spori numărul de prozeliţi. Acestea sunt doar câteva dintre semnele vizibile ale dragostei pe care Romano-catolicismul a arătat-o în ultimii douăzeci de ani ortodocşilor din România.

Prea Fericirea Voastră,
Înalt Preasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Constatând faptul că Biserica Romano-Catolică şi-a încălcat toate făgăduinţele pe care le-a făcut de-a lungul timpului privind renunţarea la prozelitismul „de prost gust” , adică la susţinerea acţiunii uniatismului în ţările ortodoxe, ba mai mult, a creat mari tulburări şi dezbinări în Bisericile Ortodoxe:
- romano-catolicii uzează de bani, mijloace diplomatice şi politice pentru a-şi extinde jurisdicţia în ţările ortodoxe, văzute adesea ca o terra misionis (aşa cum se întâmplă cu o violenţă ieşită din comun, de douăzeci de ani, în Ucraina);
- promovează „intercomuniunea” şi „dialogul dragostei” ca mijloace moderne de prozelitism;
- se amestecă în treburile interne ale Bisericilor Ortodoxe, prin diverse mijloace cum ar fi spre exemplu presiunile mediatice şi politice,
Vă rugăm fierbinte, în numele poporului ortodox român, să sistaţi dialogul cu Biserica Romano-Catolică până când aceasta nu va considera de cuviinţă să renunţe la mijloacele prozelitiste amintite anterior. În principal, acest lucru se va întâmpla în momentul în care aceia dintre uniţi care nu doresc să revină la Ortodoxie (pe care, în majoritatea cazurilor, au fost constrânşi să o părăsească) se vor integra în structurile Bisericii Romano-Catolice, făcând astfel să dispară confuzia cultivată de viciul formei fără fond pe care îl presupune existenţa comunităţii uniate. Arhieriile Voastre au cunoştinţă, cu siguranţă, de nu puţinele cazuri de înşelare având ca autori „misionari” greco-catolici în Europa Occidentală (unde se pretind ortodocşi şi săvârşesc „taine”), cărora le cad victime bieţii ortodocşi plecaţi peste hotare. Însăşi existenţa Bisericii Greco-Catolice este cea mai mare sfidare şi batjocură adusă Ortodoxiei, căci ne aminteşte permanent de amăgirile iezuiţilor, de tunurile şi gloanţele habsburgilor, de torturi şi de prigoane, de suferinţele insuportabile la care „fraţii catolici” i-au supus câteva sute de ani pe ortodocşi pentru a-i determina să îmbrăţişeze „cu toată libertatea” supunerea faţă de papă.
Încă o dată, faptele contrazic întru totul afirmaţiile mieroase ale unor participanţi la dialog, specialişti în declaraţii. Tocmai atacurile dure şi conflictele la care am fost martori în ultimii ani ne întăresc convingerea că partea catolică nu a înţeles să poarte un dialog sincer, teologic, în care Ortodoxia să poată da în mod liber mărturia păstrării nealterate a Credinţei apostoleşti, de la care s-a rupt scaunul episcopal al Romei acum aproape o mie de ani.
În contextul prozelitismului agresiv la care catolicii continuă să recurgă prin intermediul uniatismului, întreruperea dialogului teologic din partea Bisericilor Ortodoxe nu ar însemna decât o consecventă revenire la hotărârea pe care acestea au luat-o cu ani în urmă în cadrul Conferinţei panortodoxe de la Rhodos:
„Iată de ce am hotărât să pretindem, ca o condiţie prealabilă pentru reluarea dia¬logului, ca toţi agenţii şi propagandiştii uniatismului de la Vatican să fie îndepărtaţi definitiv din ţările ortodoxe, şi ca toate bisericile numite unite să fie supuse şi încorpo¬rate Bisericii Romei, deoarece uniatismul şi dialogul sunt absolut incompatibile” .
A continua dialogul cu Biserica romano-catolică, ca şi cum problemele enun¬ţate anterior nici nu ar exista, nu face decât să dea girul prozelitismului romano-ca¬tolic, împovărându-se astfel tot mai mult viaţa bisericească a popoarelor ortodoxe, punându-se în mare pericol însăşi unitatea credinţei Bisericii Ortodoxe.
Scriindu vă aceste rânduri în numele credincioşilor ortodocşi români, atât de apăsaţi de ispitele şi durerile veacului în care trăim, vă asigurăm că vă suntem ală¬turi cu rugăciunile, cu cuvântul şi viaţa întru păzirea fără meteahnă a dreptei cre¬dinţe, nădejdea mântuirii sufletelor noastre.
Vă sărutăm dreapta, cu tot respectul cuvenit.

La pomenirea Sfântului Prooroc Ioil, 19 octombrie 2009

Asociaţia pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale şi naţionale ale
poporului român – ASTRADROM – Oradea
Asociaţia Foştilor greco-catolici în prezent ortodocşi – Baia Mare
Fundaţia Creştin-Ortodoxă "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril"
Asociaţia Brâncoveanu – Arad
Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa
Asociaţia "Ieromonah Arsenie Boca" – Arad
Asociaţia Medical-Creştină "Christiana"
Asociaţia Metamorfosis
Predania
Asociaţia Prietenii Sfântului Munte Athos – Arad
Asociaţia APROM – Satu Mare
Asociaţia „Sfântul Spiridon”
Asociaţia „Sfântul Stelian” – Beiuş
Asociaţia Drept – Arad
Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Suceava
Asociaţia „Ţara Dornelor” – Vatra Dornei
Fundaţia Creştin-Ortodoxă "Sfîntul Stelian" - Beiuş
Asociaţia Monah Atanasie Ştefănescu

Anexa 1

Iată numai câteva cazuri din episcopia Oradiei: La Pietrani sunt două biserici, una ortodoxă şi una catolică, cu toate că în biserica greco-catolică sunt doar 10-15 credincioşi duminica la slujbă au revendi¬cat-o şi pe cea ortodoxă, pe care au câştigat-o în instanţă, astfel greco-catolicii au doua biserici, iar orto¬docşii nici una! La Pietrani ortodocşii sunt net majoritari; La Prisaca sunt 250 ortodocşi şi 30 greco-catolici. În instanţă catolicii au câştigat biserica prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, dar catolicii au amenajată în sat o capelă suficientă numărului de credincioşi. La Vălani sunt 265 ortodocşi şi 30 greco-catolici. în instanţă catolicii au câştigat biserica prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. Dar şi aici catolicii au amenajată în sat o capelă suficientă numărului de credincioşi. La Holod sunt 350 ortodocşi şi 20 greco-catolici. În instanţă catolicii au câştigat biserica prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. însă, la Holod şi Vintere există o mănăstire franciscana unde săvârşesc serviciile religioase credincioşii greco-catolici. La Vintere sunt 730 ortodocşi şi 12 greco-catolici, proces câştigat de catolici. Holod şt Vintere sunt sate ve¬cine. Catolicii din Vintere merg şi ei la mănăstirea franciscana. Pe lângă acestea, multe alte procese sunt pe rol. Se pierd în instanţe tot mai multe biserici prin satele din Ardeal, cu toate ca legea 247 spune că „locaşurile de cult nu fac obiectul legii”, pentru aceasta urmând a se face o lege specială, dar care încă nu s-a făcut. Trebuie ţinut seama că proprietarii bisericilor din sate sunt cei ce le-au construit şi urmaşii lor, nicidecum vreun episcop catolic sau ortodox. Dar în prezent prim-ministrul României este catolic, deci legislativ se face totul pentru deposedarea ortodocşilor de locaşul de cult.
Anexa 2

Au fost cazuri când preoţilor şi credincioşilor li s-au propus avantaje materiale în schimbul trecerii la uniatism. Iată doar câteva exemple în acest sens: Fostul preot ortodox Dumitru Sălăjan (din Sudrigiu şi Valea de Jos, jud. Bihor) a trecut la greco-catolici şi la puţin timp după „convertire” a primit funcţia de inspector al domeniilor şi proprietăţilor Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, lucru confirmat şi printr-un document înregistrat la secretariatul episcopiei. Acelaşi Sălăjan Dumitru propune şi egumenului schitului Huţa trecerea la uniatism promiţându-i funcţia de inspector peste o parte a proprietăţilor epis¬copiei: „Te pun peste pădurile de la Huţa. Toate ţi le las pe mâna ta.”
Dumea loan Sorin din satul Sudrigiu jud. Bihor la câteva zile după ce a primit o remorcă de lemne de la preotul greco-catolic Dumitru Sălăjan a semnat într-un tabel că trece la uniatism. Ieremia Flaviu din Valea de Jos – Bihor, patron al unui gater si al unei firme de exploatare forestiera, după ce s-a „convertit” la uniatism, a fost numit printr-o hotărâre a conducerii Episcopiei Greco-Catolice de Oradea adminis¬trator al pădurilor retrocedate. Acest lucru l-a ajutat pe noul "convertit" sa mărească producţia de masă lemnoasă la firmele sale. Fostul preot ortodox Călin Duşe din Ştei-Bihor la câteva zile după „convertirea” la uniatism a primit funcţia de consilier cultural al episcopului Virgil Bercea. Fostul preot ortodox Ghe¬orghe Dat din satul Cheţ, jud. Bihor, într-o declaraţie scrisă către Episcopia Ortodoxă a Oradiei înregis¬trată la fosta sa parohie cu nr. 15/13.06.2006, spune că: „am hotărât ca începând cu data de 1 iulie 2006 să trec la Biserica Greco-Catolică, care îmi asigură un salar decent pentru a putea trăi eu şi familia mea fără griji”. Exemplele pot continua.

Anexa 3
COMUNICAT: Poziţia Bisericii Greco-Catolice faţă de intenţia declarată a Bisericii Ortodoxe Române de a susţine legiferarea epurării culturale şi religioase în România
Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş
5 Octombrie 2009
Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a primit cu îngrijorare comunicatul Patriarhiei Romane din 29 septembrie 2009, care incită la ură interconfesională şi susţine procesul de epurare culturală şi religioasă la care Biserica Greco-Catolica este supusă in România.
Comunicatul menţionat afirma că Biserica Greco-Catolică ar dori “să intre în proprietatea lăcaşurilor de cult ortodoxe cu speranţa acaparării credincioşilor ortodocşi care le frecventează”, ca apoi să concluzioneze că Patriarhia Română va continua “să sensibilizeze autorităţile de Stat pentru adoptarea unor măsuri legislative şi a unor soluţii practice de rezolvare a neînţelegerilor patrimoniale dintre cele două Biserici româneşti în conformitate cu realitatea confesională din teritoriu”.
“Realitatea confesională din teritoriu”, la care Patriarhia Română face referire, este rezultatul a 40 de ani de persecuţie comunistă îndreptată împotriva Bisericii Greco-Catolice, urmaţi de încă 20 de ani în care comunitatea greco-catolica este supusă unui proces sistematic de epurare culturală şi religioasă în România.
Dintre acţiunile de după căderea comunismului întreprinse în vederea eliminării Bisericii Greco-Catolice din viaţa religioasă românescă amintim:
- hărţuirea, intimidarea, ameninţarea chiar cu moartea a credincioşilor greco-catolici pentru a nu-şi declara şi manifesta apartenenţa confesională;
- intimidarea şi batjocorirea copiilor greco-catolici în şcoli;
- refuzul în multe localităţi al preoţilor ortodocşi de a permite înmormântarea greco-catolicilor în cimitire;
- terorizarea psihologică a comunităţilor greco-catolice chiar şi acolo unde i-am lăsat pe fraţii ortodocşi în bisericile noastre;
- incitarea la ură împotriva greco-catolicilor prin discursuri politice sau religioase;
- intimidarea şi agresarea fizică a preoţilor greco-catolici;
- biserici greco-catolice ţinute închise în timp ce credincioşii noştri se roagă în stradă, şcoli, centrale termice sau case particulare;
- demolarea sau distrugerea de biserici greco-catolice;
- refuzul autorităţilor Statului Roman de a aplica hotărâri judecătoreşti care sunt în favoarea noastră.
Intenţia declarată, în prag de alegeri prezidenţiale, a Bisericii Ortodoxe majoritare de a susţine legiferarea efectelor acestor acţiuni îndreptate contra Bisericii Greco-Catolice minoritare este îngrijorătoare.
La 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 şi de la repunerea în legalitate a Bisericii noastre, este greu de înţeles de ce Patriarhia Română continuă să atace dreptul de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, iar prin dezinformare să instige opinia publică la ură împotriva credincioşilor greco-catolici, prezentându-i drept acaparatori de biserici şi credincioşi ortodocşi.
Biserica Greco-Catolică revendică în instanţă doar acele lăcaşuri de cult şi proprietăţi de care a fost deposedată abuziv în 1948 de către Statul comunist. Recursul la justiţie este soluţia adoptată de Biserica Greco-Catolică pentru a-şi intra în drepturi ca urmare a refuzului Statului Român să repare nedreptatea din 1948, precum şi a refuzului Bisericii Ortodoxe Române la orice formă de colaborare pentru a rezolva această situaţie.
Biserica Greco-Catolică a făcut dovada bunei credinţe oferind puţinele biserici pe care le-a recuperat pentru celebrări alternative comunităţilor ortodoxe acolo unde acestea nu au biserică proprie. Din păcate, Patriarhia Română refuză această soluţie, deşi în Europa de Vest nu găseşte nici o piedică să celebreze servicii religioase alternative în bisericile pe care Biserica Catolică i le pune la dispoziţie.
Statul Român are obligaţia, competenţa şi datoria morală de a legifera restituirea proprietăţilor confiscate de la Biserica Greco-Catolica de către regimul comunist.
Cerem politicienilor români să nu facă din încălcarea dreptului de proprietate şi libertate religioasă un subiect de campanie electorală.
Epurarea culturală şi religioasă la care Biserica Greco-Catolică şi credincioşii ei sunt supuşi în România trebuie să înceteze, lăsând loc democraţiei autentice în care principiile statului de drept să prevaleze.
Biroul de presă al Arhiepiscopiei Majore – Blaj

Cf. site oficial al comunităţii unite cu Roma: www.bru.ro/blaj/pozitia-bru-fata-de-intentia-bor-de-a-sustine-legiferarea-epurarii-culturale-si-religioase/

Anexa 4
Episcopii catolici din Romania condamna in corpore incitarea la ura interconfesionala si epurarea culturala si religioasa promovata de BOR
Intr-un comunicat prezentat publicului pe 7 octombrie 2009, Conferinta Episcopilor Catolici din Romania „a primit cu ingrijorare comunicatul de presa al Patriarhiei Ortodoxe Romane din 29 septembrie 2009, care incita la ura interconfesionala si sustine procesul de epurare culturala si religioasa la care este supusa Biserica Greco-Catolica in Romania”.
In perioada 5-7 octombrie 2009, la Sediul Episcopiei Romano-catolice din Satu Mare, s-a desfasurat sesiunea de toamna a Conferintei Episcopale Catolice Romane, cu participarea episcopilor greco-catolici si romano-catolici din Romania. A luat parte, ca invitat, E.S. Francisco-Javier Lozano, Nuntiu Apostolic in Romania.
Episcopii romano-catolici si greco-catolici din Romania si-au exprimat in corpore suportul pentru pozitia exprimata de Biserica Greco-Catolica pe 5 octombrie, in care se condamna intentia Bisericii Ortodoxe Romane de a promova o lege prin care proprietatile greco-catolice confiscate de comunisti in 1948 sa nu mai fie retrocedate Bisericii Greco-Catolice.
La finalul intalnirii episcopilor catolici de la Satu-Mare, in cadrul unei conferite de presa, PS Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, a oferit presei cazuri concrete de epurare culturala si religioasa la care Biserica Greco-Catolica este supusa in Romania.
Cf. www.greco-catolica.org/a483-Episcopii-catolici-din-Romania-condamna-in-corpore-incitarea-la-ura-interconfesionala-si-epurarea-culturala-si-religioasa-promovata-de-BOR.aspx

Comunicat

2009-10-22T05:12:00.001-07:00

În condiţiile în care în ultimele săptămâni oficialii comunităţii unite cu Roma din România împreună cu prelaţii romano-catolici au adus acuze grave ce frizează absurdul şi au calomniat în mod repetat Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia ei, o continuare a dialogului teologic cu aceştia este imposibilă. Aceasta în contextul în care, în ultimii 20 de ani, greco-catolicii din România au lăsat 170 de comunităţi ortodoxe fără locaş de cult şi sunt pe cale să mai răpească încă 106 biserici, unele fiind revendicate chiar în localităţi unde nu există nici un greco-catolic.
Declaraţiile şi acţiunile lor dovedesc faptul că nu dialogul sincer pentru revenirea la Ortodoxia credinţei îi animă, ci o cugetare şi interese comune strategiilor iezuite de prozelitism şi dominaţie cezaro-papistă, care sunt cu totul străine de Evanghelia lui Hristos.
În consecinţă, semnatarii Memoriului privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-cotolicii în contextul accentuării prozelitismului uniat şi a denigrării permanente la care Biserica noastră este supusă până în prezent (depus la Sfântul Sinod cu nr. înregistrare 7139/19.10.2009) solicită respectuos ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române încetarea dialogului teologic cu romano-catolicii şi, totodată, retragerea delegaţiei române de la întâlnirea de dialog din Cipru, desfăşurată chiar în aceste zile.

20 octombrie 2009, ajunul sărbătorii Sfinţilor Mărturisitori Transilvăneni

Memoriul este semnat de următoarele organizaţii ortodoxe:

Asociaţia pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale şi naţionale ale
poporului român – ASTRADROM – Oradea
Asociaţia Foştilor greco-catolici în prezent ortodocşi – Baia Mare
Fundaţia Creştin-Ortodoxă "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril"
Asociaţia Brâncoveanu – Arad
Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa
Asociaţia "Ieromonah Arsenie Boca" – Arad
Asociaţia Medical-Creştină "Christiana"
Asociaţia Metamorfosis
Predania
Asociaţia Prietenii Sfântului Munte Athos – Arad
Asociaţia APROM – Satu Mare
Asociaţia „Sfântul Spiridon”
Asociaţia „Sfântul Stelian” – Beiuş
Asociaţia Drept – Arad
Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Suceava
Asociaţia „Ţara Dornelor” – Vatra Dornei
Fundaţia Creştin-Ortodoxă "Sfîntul Stelian" - Beiuş
Asociaţia „Monah Atanasie Ştefănescu”

Mitropolitul Vasilios de Konstantia la Romfea.gr despre Dialogul cu catolicii în Cipru

2009-10-22T05:08:00.000-07:00

Directorului Agenţiei de Ştiri Bisericeşti romfea.gr, domnului Aimilio Poligheni, a vorbit în exclusivitate Mitropolitul Vasilios de Konstantia şi Amohostos, care participă la dezbaterile Dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici care are loc în aceste zile în Pafos.
Mitropolitul Vasilios de Konstantia în declaraţiile sale, printre altele, a subliniat: „Biserica Ciprului, după cum cunoaşteţi, găzduieşte aici în Pafos dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici. Ceea ce este important de accentuat referitor la această întâlnire, este faptul că reprezentanţii ortodocşi din toate Bisericile Ortodoxe sunt prezenţi; doar Biserica Ortodoxă Bulgară lipseşte (s.tr.)”.
De asemenea, Mitropolitul Vasilios de Konstantia a accentuat: „Se ştie că se dezbate un plan de text referitor la rolul episcopului Romei în primul mileniu. Să menţionez, domnule Poligheni, că este o temă dificilă şi pentru noi, dar chiar şi pentru romano-catolici”.
Desigur, pentru noi tema reclamă mai multă sensibilitate, pentru că din studiul care se poate face pe izvoare şi cu interpretările pe care fiecare poate să le dea, se poate ajunge la o diferită abordare şi direcţie”, a continuat kir Vasilios.
În încheiere, Mitropolitul Vasilios de Konstantia a declarat semnificativ: „Deja ne-am confruntat cu această dificultate în primele zile ale dezbaterii textului pe care-l avem înaintea noastră şi din acest motiv se pare că nu se poate completa planul textului pentru a se da de pe acum ca act oficial. Deci, domnule Poligheni, va fi necesară şi o a doua întâlnire”.
Totuşi, potrivit informaţiilor Romfea.gr, care se află în Pafos, semnalăm că pe perioada convorbirilor există un climat pozitiv şi fratern între reprezantanţi.

Proteste şi arestări

De semnalat că ieri, marţi, în total 6 persoane, dintre care 2 monahi, au fost arestaţi de către membrii Direcţiei de Poliţie din Pafos, în contextul încercării poliţiei de a îndepărta pe manifestanţii împotriva Întrunirii Comisiei.
Însă, după cum a declarat în interviul public de astăzi, reprezentantul Poliţiei pentru presă, inspectorul Mihalis Katsunotos, cei arestaţi au intrat şi au ocupat bisericuţa Sfântului Gheorghe, care se află la hotelul din Pafos şi constituie un spaţiu privat care aparţine Mitropoliei de Pafos.
„În pofida repetatelor apeluri ale Poliţiei, ca să părăsească locul în mod paşnic, acestea nu au fost ascultate de către manifestanţi şi a trebuit ca Poliţia să intervină în forţă pentru a impune legea şi ordinea”, a spus domnul Katsunotos, adăugând că „în faţa legii toţi sunt egali şi se supun aceluiaşi tratament”.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: romfea.gr)

Propovăduiesc iubirea, dar recurg la violenţă şi bătăi

2009-10-22T05:07:00.000-07:00

Violenţe asupra credincioşilor din partea Mitropolitului Gheorghios de Pafos, raidul trupelor de intervenţie
în Sfânta Biserică şi arestările creştinilor mărturisitori

20.10.2009, 10:24

Episcopul de Pafos a înţeles să-şi facă singur dreptate împotriva creştinilor ortodocşi care se rugau în Sfânta Biserică.
MĂREŢIA ecumeniştilor: propovăduiesc iubirea, dar recurg la violenţă şi bătăi.
Astăzi dimineaţă, în clipa în care creştini credincioşi şi mărturisitori se aflau în Biserica Sf. Gheorghe şi se rugau (aproape de Hotelul St. George, unde are loc Comisia Mixtă pentru Dialog Teologic dintre ecumeniştii ortodocşi şi romano-catolici), a intrat mânios Mitropolitul Gheorghios de Pafos, cerându-le să înceteze rugăciunea şi să iasă afară, departe de biserică. Pentru că au refuzat, le-a smuls din mâini propria lor carte („Psaltirea”), pe care în acea clipă o citeau şi a aruncat-o jos! Când şi-a dat seama că cineva l-a fotografiat, s-a aruncat ca un maniac asupra membrului ΠΑΧΟΠ Panaghiotis N., l-a îmbrâncit jos şi l-a lovit, sfărmându-i aparatul de fotografiat... După cum se vede, a slujit cu aceeaşi iubire şi unitate pe care le-a proclamat în declaraţiile sale de ieri în mass-media!!!
Între timp, trupele de intervenţie erau deja în jurul Sfintei Biserici, împiedicându-i pe creştinii credincioşi să se apropie de Sfânta Biserică. Creştinii mărturisitori au rămas 24h/24 în Sfânta Biserică închişi, fără apă, timoraţi, deoarece au descoperit şi au denunţat comercializarea bisericii de către Hotelul St. George, unde ecumeniştii întreţin Dialogul Teologic împreună cu Mitropolitul, făgăduind că lucrează pentru iubirea şi pentru unitatea dintre creştini!!!
În cele din urmă, forţele de intervenţie, după severe presiuni, au intrat în Sfânta Biserică, întrerupând rugăciunea credincioşilor şi au trecut la arestarea tuturor clericilor şi laicilor prezenţi, încălcând dreptul uman al libertăţii credincioşilor de a se ruga. Desigur, prezenţa credincioşilor în biserică a contribuit la anularea (eventual, amânarea) nunţilor non-ortodocşilor (catolici şi anglicani), privând astfel hotelul care aparţine Mitropoliei de mii de euro.
Cerem rugăciunile credincioşilor şi ajutorul statului democrat pentru dreptul nostru de a ne ruga liber în bisericile ortodoxe, care nu sunt proprietatea personală şi bunul episcopilor ortodocşi.

Pentru Uniunea Filo-Ortodoxă „Kosmas Flamiatos”,
Preşedinte, Lavrentios Detziortzio,
Secretar, Panaghiotis Simatis.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa:
ΑΚΤΕ-ΣΤΥΛΟΣ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ)

Provocări la adresa credincioşilor din partea Mitropolitului de Pafos

2009-10-22T05:05:00.001-07:00

Mitropolitul de Pafos printr-un comportament provocator şi irascibil i-a înfruntat pe credincioşii ortodocşi care se opun cedării Sfintei Biserici a Sfântului Gheorghe romano-catolicilor (pentru săvârşirea slujbelor lor –n.tr.). Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe se află lângă hotelul Saint George din Pafos, unde în aceste zile au loc lucrările celei de-a XI – a Adunări a Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici. Mitropolitul de Pafos a intrat în sfânta biserică, a întrerupt rugăciunea credincioşilor ortodocşi care se aflau acolo de ieri protestând (paşnic, prin citirea Psaltirii - n.tr.), şi-a făcut singur dreptate faţă de unul din aceştia şi i-a distrus aparatul de fotografiat cu care înregistrase incidentul!
Forţe întărite ale Poliţiei au înconjurat Sfânta Biserică interzicând credincioşilor ortodocşi să intre în ea.

Dialogul îşi descoperă adevărata faţă!
Bătăi şi arestări în Cipru

Cei ce conduc Dialogul în mod neaşteptat îşi descoperă adevărata lor faţă. Cu „binecuvântările” Mitropolitului de Pafos kir Gheorghios forţe întărite ale Poliţiei din Pafos au încălcat regimul sacru al locaşului şi au intrat în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe lovind cu violenţă pe credincioşii şi monahii din Mănăstirea Stavrovunios în faţa camerelor de luat vederi care au transmis incidentele pe canalele cipriote. Au fost arestaţi şi sunt reţinuţi credincioşi şi doi monahi ai mănăstirii. Semnificativ pentru dispoziţiile conducerii bisericeşti din Cipru, dar şi în genere a grupei conducătoare a ecumenismului, este faptul că nu a existat nici cea mai mică reacţie, măcar a unui singur episcop din Biserica Cipriotă, pentru actele de violenţă asupra monahilor şi credincioşilor.
Tăcerea vinovată, indiferenţa, deghizarea şi toleranţa nu mai conving şi nu mai pot deruta de acum.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa:
http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/)

Episoade în Pafos. Ameninţări cu arestarea pentru ortodocşi

2009-10-22T05:03:00.000-07:00

Luni, 19 octombrie 2009

Domină panica în Sfânta Biserică Ortodoxă a Sfântului Gheorghe în Hloraka (Pafos), foarte aproape de Saint George Hotel, unde are loc a XI-a Adunare a Comisiei Mixte de Dialog Teologic între ortodocşi şi romano-catolici.
Mai precis, un preot romano-catolic a trecut la izgonirea credincioşilor ortodocşi care se rugau în sfânta biserică, invocând aprobarea Mitropoliei pentru săvârşirea de messe („liturghii”) catolice în biserica ortodoxă amintită.
Credincioşii refuză să părăsească şi să predea sfânta biserică catolicilor, chiar dacă sunt obligaţi de către forţele de poliţie.

(traducere din greacă: ierom. Fotie;
sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/)

Pafos: Clericii care au protestat vor fi disponibilizaţi

2009-10-22T05:00:00.000-07:00

Sursa: romfea.gr, 18 oct. 2009

Arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos a declarat că va disponibiliza pe clericii care au participat la manifestarea de protest de ieri din Pafos, cu prilejul desfăşurării Întâlnirii Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici. A declarat că va proceda la reţinerea salariilor lor, iar „aceşti clerici nu se vor împărtăşi multe săptămâni”.
Biserica oficială, a declarat Preafericitul, este superioară şi nu poate fi percepută - cum a spus – ca o „casă de nebuni”, ca fiecare să-şi exprime poziţia sa.
Dacă unii vor să facă aceasta, a încheiat, să-şi scoată rasele (adică să abandoneze uniforma preoţească) şi să-şi creeze propria biserică.
(traducere: ierom. Fotie; sursa: romfea.gr)

„ÎMPOTRIVIRILE LA DIALOG - UN EGOISM LUCIFERIC”

2009-10-22T04:58:00.001-07:00

HRISOSTOMOS AL CIPRULUI:
„ÎMPOTRIVIRILE LA DIALOG -
UN EGOISM LUCIFERIC”

LEVKOSIA, ARISTEIDI VIKETU

Biserica Ciprului rămâne statornic ataşată Credinţei Ortodoxe, dar nu ezită împreună cu toate celelalte Biserici Ortodoxe să participe la dialogul cu Biserica Romano-Catolică, în pofida tuturor neliniştilor şi a amărăciunii, a împilărilor şi a muceniciilor turmei ei de-a lungul veacurilor în timpul latinocraţiei, a accentuat astăzi Arhiepiscopul Hrisostomos al Ciprului.
În cuvântul său de salut către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Autocefale şi ai Bisericii Romano-Catolice, Hrisostomos al Ciprului a semnalat nevoia de conciliere cu scopul anulării diferenţelor, într-o lume în care creştinii sunt în pericolul de a deveni minoritate.
Relaţiile celor două Biserici continuă să fie otrăvite de problema uniaţiei. Apoi a semnalat şi a adăugat că o problemă spinoasă rămâne şi chestiunea pretinsului primat papal.
Întâi de toate, a spus k. Hrisostomos, trebuie să se depăşească diviziunea dintre creştini pentru a acţiona cu mai multă influenţă şi credibilitate.
Hrisostomos al Ciprului s-a referit la cei care se împotrivesc Dialogului Teologic, spunând că „este un egoism, şi mai mult, un egoism luciferic ca cineva, fie laic, fie cleric, să-şi pună opinia sa deasupra opiniei şi hotărârilor Sinoadelor Locale ale întregii Ortodoxii. Oare a încetat Mângâietorul (Duhul Sfânt) să conducă instituţia Bisericii, să lumineze gândirea şi să îndrepteze paşii ierarhilor care se adună şi se sfătuiesc în sinod, şi se coboară preferenţial doar asupra acestora? Aşadar este vremea să se recupereze. Să-şi revină cu picioarele pe pământ şi să dobândească mântuitoarea smerenie. „Păzitorii au cunoştinţă” ”.
În salutul său, Hrisostomos al Ciprului a denunţat Turcia pentru continua ocupaţie a unei părţi din Cipru şi pentru distrugerea a 500 de biserici.
Hrisostomos al Ciprului a vorbit după co-liturghisirea arhierească împreună cu Mitropolitul Ioan de Pergam din partea Patriarhiei Ecumenice, care este co-preşedinte al Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic şi ierarhi din alte Biserici Locale Autocefale.
Ca răspuns, Mitropolitul Pergamului, în numele reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe, după ce s-a referit la Dialogul Teologic, a semnalat că poporul şi Biserica Ciprului trăiesc diviziunea binecuvântatei insule şi au sensibilitatea acestei diviziuni atât de tragice. „Ne rugăm şi încercăm prin orice mijloc disponibil să ajutăm, ca să se depăşească diviziunea, iar Ciprul şi poporul lui să-şi regăsească unitatea şi continuitatea culturii lor şi a Bisericii lor creştine”, a precizat Mitropolitul Ioan de Pergam.

(tradus din greacă: ierom. Fotie; sursa: amen.gr)

Ortodocşi şi romano-catolici discută în Cipru

2009-10-22T04:54:00.000-07:00

Ortodocşi şi romano-catolici discută în Cipru

Levkosia, Aristeidi Viketou

„Biserica Ciprului găzduieşte cu simţ de responsabilitate dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici”, a declarat Arhiepiscopul Hrisostomos cu prilejul inaugurării astăzi, în Pafos, a lucrărilor Comisei Mixte pentru Dialogul Teologic (CMDT).
Arhiepiscopul Hrisostomos semnalează că este necesar să dialogăm cu scopul de a afla credinţa comună şi să mergem împreună pe drumul mântuirii, potrivit rugăciunii lui Hristos „ca toţi să fie una”.
Semnalează, de asemenea, că unicul scop trebuie să fie căutarea cu onestitate a credinţei comune a Bisericii nedespărţite din primul mileniu.
Arhiepiscopul Hrisostomos declară că dialogul se desfăşoară prin hotărârea tuturor Bisericilor Locale Autocefale şi precizează că „acţiunea cuiva, laic sau cleric, de a-şi impune, opinia sa deasupra opiniei şi hotărârilor Sinoadelor Locale ale întregii Ortodoxii constituie un egoism”.
Întrunirea CMDT în Pafos este a unsprezecea de la începerea dialogului în 1980. Se va încheia joia viitoare şi participă 60 de distinşi reprezentanţi din partea ortodocşilor şi din partea romano-catolicilor. CMDT este co-prezidată de Mitropolitul Ioan de Pergam şi Cardinalul Walter Kasper. Biserica Ciprului este reprezentată de Mitropoliţii Gheorghios de Pafos şi Vasilie de Konstantia.
La această întrunire Comisia va dezbate primatul papei în primul mileniu după Hristos, adică în perioada dinainte de schisma dintre Răsărit şi Apus. Este vorba, după cum se semnalează de către ambele părţi, despre o chestiune critică şi decisivă.
Ieri seară, reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice au săvârşit messa („liturghia” romană) în Biserica Cinstitei Cruci din Poartă, în Pafosul Levkosiei.
Astăzi, duminică, în Sfânta Biserică a Maicii Domnului „Faneromeni” din Levkosia, s-a săvârşit o co-liturghisire arhierească de către Arhiepiscopul Hrisostomos, Mitropolitul Ioan de Pergam şi ierarhii altor Biserici Ortodoxe. La sfârşitul Liturghiei, Arhiepiscopul Hrisostomos a dezvoltat poziţia Bisericii Ciprului în tema dialogului teologic cu romano-catolicii.
Ieri, inaugurarea întrunirii a fost semnalată de o manifestare de protest a circa 100 de persoane. Manifestanţii - bărbaţi, femei, preoţi şi monahi, membri ai Mişcării Creştin-Ortodoxe Pancipriote (MCOP), s-au întrunit cu mai multe bannere la intrarea hotelului „Sfântul Gheorghe”, unde se desfăşoară lucrările Comisiei. Din cauza prezenţei manifestanţilor cei aproximativ 60 de membri ai CMDT nu au mai intrat în biserica Sfântului Gheorghe de lângă hotel (pentru o rugăciune în comun, aşa cum era programat – n.tr.)
Pe bannere, printre altele, scria: „Dacă vom trăda Ortodoxia noastră, atunci vom pierde şi Libertatea noastră”, „Iubirea fără Hristos nu este iubire, ci amăgire”, „Trădarea Credinţei nu rezolvă problema cipriotă”, „Trei sunt cele mai groaznice căderi de-a lungul istoriei: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei”.
De asemenea, au împărţit o broşură în patru pagini a egumenului Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos, Arhim. Gheorghios Kapsanis, broşură cu poziţii critice la adresa Dialogului.
Arhiepiscopul Hrisostomos, care se afla în momentul demonstraţiei la hotel, i-a chemat pe preoţi, luni, la biroul său. Aceasta a provocat reacţia Preşedintelui Uniunii Filo-Ortodoxe „Kosmas Flamiatos” din Grecia, care a spus Arhiepiscopului: „Nu se poate ca o paşnică mărturisire a credinţei să devină pricina lansării de ameninţări din partea unui Întâistătător”.
Lucrările întâlnirii, care au loc cu uşile închise, au început printr-un „Te Deum” şi alte imne ale Bisericii Ortodoxe. De asemenea, s-au rostit „Împărate ceresc” şi „Tatăl nostru”. Au urmat luările de cuvânt ale copreşedinţilor: Mitropolitul Ioan de Pergam şi cardinalul Walter Kasper.
Partea principală a dezbaterilor va începe de luni asupra proiectului de document referitor la primatul papal în Biserică şi în comuniunea Bisericii Nedespărţite din primul mileniu.
În delegaţia Patriarhiei Ecumenice participă Mitropolitul Ghennadios de Sassima, precum şi Episcopul Kallistos Ware de Diokleea, cunoscut teolog şi scriitor în Europa. Patriarhia Moscovei este reprezentată de Arhiepiscopul Ilarion, care prezidează Comisia pentru Relaţii Interortodoxe şi Interbisericeşti.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: amen.gr)

HRISTOS ESTE CAPUL BISERICII ŞI NU PAPA

2009-10-22T04:52:00.000-07:00

17.10.2009
Mitropolitul Pavel de Kirineia
(Arhiepiscopia Ciprului)

HRISTOS ESTE CAPUL BISERICII ŞI NU PAPA

Între 8 şi 14 octombrie 2007 s-a întrunit la Ravenna în Italia a X-a Întrunire a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici. La sfârşitul lucrărilor s-a emis un text care cuprinde cele hotărâte unanim şi care este cunoscut ca Textul de la Ravenna. Textul de la Ravenna are ca temă: „Consecinţe eclesiologice şi canonice ale naturii euharistice a Bisericii. Comuniune bisericească şi autoritate”. Greşeala de bază a Textului de la Ravenna este că membri ortodocşi ai Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici consideră că interlocutorii lor non-ortodocşi aparţin aceleiaşi Biserici, dând impresia că între Biserica Ortodoxă şi romano-catolicism există unitate eclesiologică, însă fără a se reclama anumite condiţii teologice pentru aceasta.
Încercarea membrilor Reprezentanţei Ortodoxe de a trece sub tăcere sau de a evita ca pe o chestiune secundară diferenţa dogmatică dintre Ortodoxie şi eterodoxie, subminând conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe ca unica Biserică adevărată, care este Biserica cea „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” şi crează impresia că romano-catolicii constituie în particular o Biserică Ortodoxă Locală. Deşi întreruperea comuniunii intersacramentale se datorează diferenţierilor romano-catolicilor de credinţa comună a primelor secole, cu toate acestea în Textul de la Ravenna credinţa lor este mărturisită de către membri ortodocşi şi romano-catolici ai Comisiei Mixte drept comună. Astfel se propun spre dezbatere şi clarificare chestiuni organizatorice şi administrative, ca de pildă tema despre primatul papei, dar temele teologice sunt evitate şi rămân în suspans. Ca urmare, Textul de la Ravenna se încheie cu menţiunea că rolul episcopului Romei, urmează să fie studiat într-o profunzime mai mare” (Ravenna, paragraful 45).
Aşadar este necerar să se dezbată mai întâi serioasele teme dogmatice şi în plus să se definească un cadru cu condiţii întemeiate pe criterii patristice, aşa încât să se ofere siguranţa că Dialogul se va desfăşura pe baze dogmatice solide şi neclintite şi nu în şubredul context laic. Doar prin persistenţa în acrivia dogmei ortodoxe şi a învăţăturii dogmatice a Bisericii Ortodoxe putem să fim siguri că lucrăm pentru readucerea celor rătăciţi în Turma lui Hristos.
Din examinarea textului Comisiei Mixte Moderatoare asupra Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici, care a avut loc în Creta în octombrie 2008, care a avut ca titlu „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în primul mileniu” şi pe care doar recent l-am primit, este evidentă impunerea tezelor romano-catolice. Promovarea tezei că „principiul diversităţii în unitate a fost acceptat categoric în Sinodul de la Constantinopol, care a avut loc între anii 879-880” (Creta, paragraful 32), descoperă scopurile mai îndepărtate ale romano-catolicilor. Pregătesc terenul pentru o unire de tip uniat (greco-catolic).
Papa, al cărui Scaun este considerat în textul din Creta „izvor (cauză) al unităţii episcopale” (Creta, paragraful 10), apare ca un substitut al lui Hristos, din care decurg toate, de vreme ce conform cuvântului Papei Ghelasie: „Întâiul Scaun nu se judecă de niciunul” (Ep. 4, PL 58, 28 M, Ep. 13, PL 59, 64A) (A se vedea Creta, paragraful 11). În ciuda încercării care se face pentru a se prezenta deplina suveranitate (κυριαρχία) a papei ca primat de slujire, impunându-l drept „slujitor al slujitorilor” (Creta, paragraful 14), cu toate acestea nu pot să ascundă gravele derapaje dogmatice şi abordarea greşită a reprezentanţilor ortodocşi în tema primatului papei. „Fiind Succesor, papa devine delegat (ἀποστολικός) şi moşteneşte şi ceea ce este propriu unităţii nedespărţite dintre Hristos şi Petru” (Creta, paragraful 14). Cum este posibil să se accepte că papa exprimă unitatea dintre Hristos şi Apostolul Petru?

Romano-catolicii, insistând pe primatul lui Petru şi întemeindu-se pe cuvintele Domnului: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18), răstălmăcesc cuvintele lui Hristos, care se referă la „credinţa mărturisirii” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Matei”, 54, 2, P.G. 58, 534) şi nu la persoana Apostolului. De altfel, potrivit cuvintelor Sale, stânca şi piatra cea din capul unghiului este Însuşi Domnul (Matei 21,42).
De vreme ce instituţia papalităţii dispreţuieşte Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie şi instaurează absolutismul (ἀπολυταρχία), pentru că Papa şi nu Hristos este prezentat ca „izvor al unităţii episcopale” (Creta, paragraful 10), este evidentă încercarea care se face de către redactorii Textului de a-l prezenta pe Papa ca apărător al sinodalităţii, cu scopul clar de a îndepărta temerile ortodocşilor şi de a anticipa şi evita obiecţii şi împotriviri.
Mai departe, în Textul din Creta se menţionează că „unitatea episcopatului şi a Bisericii sunt simbolizate în persoana lui Petru” (Creta, par. 10) şi că Petru „vorbeşte prin episcopul Romei” (Creta, par. 19). De ce canonicitatea Bisericii să depindă de relaţia pe care o are cu Papa? De ce este necesar ca fiecare Biserică Locală conglăsuiască cu Biserica Romei şi să nu conglăsuiască toate într-un singur Trup?
Întreita întrebare a Domnului către Apostolul Petru nu s-a făcut pentru a-i atribui inexistentul primat, pentru care (normal) ar fi trebuit să se bucure, ci pentru vindecarea întreitei sale lepădări, pentru care – de semnalat - „s-a întristat” (Ioan 21:17). „Întreita lepădare, Doctorul cel bun a ostracizat-o prin întreitul pogorământ”, semnalează Sfântul Isidor Pelusiotul (†435) (Epistola I, 103, P.G. 48, 632).
Spiritul antisinodal al romano-catolicilor nu are temeiuri istorice. Biserica Veche are drept conducător suprem Sinodul Ecumenic şi nu pe Papa. Sinoadele Ecumenice nu au fost convocate de către papi, care – important de semnalat - nici nu prezidau toate Sinoadele Ecumenice, nici nu emiteau hotărâri dogmatice pentru toată Biserica, ci acestea erau aprobate de către toate Bisericile Locale. De aceea, când pentru prima oară s-a pus problema sistemului papal teoretic, Papa Grigorie cel Mare (590-604) l-a respins (Ioannis Karmiris, „Ortodoxia şi vechiul catolicism”, II Atena, 1967, p. 69). Şi cu toate acestea, în Textul din Creta se menţionează că „nici un Sinod nu a fost recunoscut drept Ecumenic, fără ca el să aibă consimţământul Papei” (Creta, par.12).
Concluzia Textului din Creta că „primul mileniu, care a fost examinat în acest stadiu al Dialogului nostru, reprezintă tradiţia comună a ambelor noastre Biserici” şi că „pe aceste principii teologice şi eclesiologice de bază care au fost identificate aici, această tradiţie comună va trebui să slujească drept model pentru reabilitarea comuniunii depline” (Creta, parag. 32) ne provoacă nelinişti că membri ortodocşi ai Comisiei o iau înainte.
Aici trebuie să subliniem faptul că administrarea temelor bisericeşti, şi cu atât mai mult a celor care se referă la Credinţa Ortodoxă, nu poate fi lăsată pe mâinile anumitor profesori, fie ei şi episcopi, care cu siguranţă reprezintă Bisericile Ortodoxe Locale, însă acţionează de unii singuri, exprimând propriile opinii, din cauza netrasării unei strategii sinodale de către Bisericile Locale.
Evitarea convocării sinoadelor, ori în cazul convocării, eliminarea posibilităţii ca cei ce le constituie (adică episcopii – n.tr.) să-şi exprime în mod liber opiniile şi tezele lor, ori neinformarea în timp util a responsabililor Comisiilor speciale pentru pregătirea diferitelor referate către Sfântul Sinod pentru luarea unor decizii relevante în legătură cu aceasta, constituie o abatere de la sistemul sinodal de conducere al Bisericii şi nu garantează formularea tezelor ortodoxe. Mai departe, încercarea de impunere din exterior a unei linii deja trasate, subminează ordinea bisericească. Încercarea teologilor care reprezintă Biserica Ortodoxă, să caracterizeze romano-catolicismul drept Biserică, provoacă sensibilitatea ortodoxă.

(traducere din greacă: ierom. Fotie;
sursa: πηγή: Ορθόδοξος Τύπος, 16/10/2009)

APEL LA SEMNAREA MARTURISIRII DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI

2009-10-22T04:50:00.000-07:00

CEI CE AU SEMNAT
“MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI”
SUNT PESTE 9 600

CONFORM ULTIMEI ACTUALIZĂRI (15/10/2009), POSTATE DE SFÂNTA MĂNĂSTIRE PANTOCRATOR – MELISSOHORI, CREDINCIOŞII CARE AU SEMNAT “MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI” SUNT PESTE 9 600, IAR ZI DE ZI SE ÎNMULŢESC SEMNATARII DINTRE CLERICI ŞI LAICI.
LISTA CU NUMELE SEMNATARILOR, DEJA ACTUALIZATĂ, O PUTEŢI VEDEA FĂCÂND CLICK PE: http://www.impantokratoros.gr/ABF82395.el.aspx
ÎI CHEMĂM PE TOŢI CITITORII ACESTOR RÂNDURI SĂ SEMNEZE “MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI”, CA O MICĂ CONTRIBUŢIE A LOR LA LUPTA ANTI-ECUMENISTĂ LA CARE TREBUIE SĂ PARTICIPĂM TOŢI, FIECARE ÎN FELUL ŞI ÎN MĂSURA ÎN CARE POATE.
ÎN ACEST CONTEXT SĂ NE AMINTIM ŞI DE CUVINTELE SFÂNTULUI TEOFAN ZĂVORÂTUL CĂ “DUPĂ PUTERE” ÎNSEAMNĂ “DIN TOATE PUTERILE” DE CARE DISPUNEM.
AMENINŢĂRILE PATRIARHULUI ECUMENIC NU ÎI ÎNFRICOŞEAZĂ PE PREOŢII, PE MONAHII ŞI PE CREDINCIOŞII CARE ALEARGĂ ÎNTR-UN SUFLET SĂ MĂRTURISEASCĂ PRIN SEMNĂTURA LOR ADEVĂRUL CREDINŢEI ŞI SĂ CONDAMNE PANEREZIA ECUMENISMULUI.
Conform ultimei actualizări a listei cu semnatarii „Mărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului” (15/10/2009) episcopii care au semnat Mărturisirea până în acest moment sunt şapte – trei aparţin Bisericii Greciei, iar egumenii athoniţi sunt deja cinci. Mărturisirea a fost semnată şi de mulţi alţi egumeni, preoţi şi mulţi credincioşi, iar înregistrarea de semnături continuă.

Episcopi care au semnat Mărturisirea de Credinţă:
Mitropolitul Pantelimon de Antinoe
Mitropolitul Serafim al Kythirelor şi Antikythirelor
Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei
Mitropolitul Serafim al Pireului
Mitropolitul Artemie de Raşka şi Prizreni, Kossovo şi Metohia
Mitropolitul Natanael de Nevrokopios (Bulgaria)
Episcopul Gheorghe (Schaefer) din Mayfield, Egumenul Mănăstirii Sfânta Cruce din Wayne, West Virginia

Egumeni athoniţi care au semnat Mărturisirea de Credinţă:
Arhim. Hristodoulos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş – Sfântul Munte
Arhim. Iosif, Egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu - Sfântul Munte
Arhim. Filotheos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Karakalu - Sfântul Munte
Arhim. Agathon, Egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitu - Sfântul Munte
Arhim. Nikodimos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu - Sfântul Munte

Textul „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului” poate fi găsit la adresele: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/03/marturisire-de-credinta-impotriva-ecumenismului-in-biserica-greciei/
Sau
http://www.impantokratoros.gr/D98A904D.ro.aspx .
Toţi acei clerici, monahi, monahii şi laici care doresc să participe la această mică consemnare a Mărturisirii Ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”.
Să trimită însă spre informare şi numele, prenumele, localitatea şi ţara, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr
Să fiţi siguri că această semnătură o veţi găsi în veşnicie în „cartea faptelor bune”, iar Sfinţii Ierarhi, Martiri şi Mărturisitori vă vor da sfânta lor sărutare şi îmbrăţişare frăţească mijlocind pentru voi la ceresul Împărat.
NEVOINŢĂ FRUMOASĂ!
Ierom. Fotie

POSIBILA RECUNOAŞTERE A „PRIMATULUI” PAPEI VA ÎNSEMNA CEDARE ŞI SUBJUGARE

2009-10-22T04:49:00.000-07:00

17.10.2009

Mitropolitul Cosma de Etolia şi Akarnania:

POSIBILA RECUNOAŞTERE A „PRIMATULUI” PAPEI
VA ÎNSEMNA CEDARE ŞI SUBJUGARE

Mitropolitul Cosma de Etolo-Akarnania, care a semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, a trimis o scrisoare către Arhiepiscopul Ieronim al Atenei prin care îi aduce la cunoştinţă: Dacă membrii Reprezentanţei Ortodoxe acceptă în cadrul Dialogului Teologic din Cipru primatul papei, atunci această acceptare va însemna o cedare şi o subjugare. Textul întreg al scrisorii este următorul:
„Preafericite,
S-a mediatizat informaţia potrivit căreia Comisia Mixtă Internaţională dintre ortodocşi şi romano-catolici, care are să se întrunească în Cipru, ne va pune înaintea unor surprize nedorite.
Se menţionează că se va dezbate tema „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericilor în timpul primului mileniu” şi se mediatizează cu insistenţă că membrii Reprezentanţei Ortodoxe vor accepta primatul papal ca „primat de onoare”. Nu ştim dacă Reprezentanţa Ortodoxă va ajunge la o astfel de cedare şi subjugare. Este oare posibil ca pe un lider lumesc să-l numim „întâiul (protos)” între episcopii Bisericii şi „infailibil”? Şi cum îl vom numi astfel, dacă el încă persistă cu un egoism radical în dogmele sale eretice şi în caracterul său lumesc? Nu există nicio îndoială că „primatul de onoare” se va constitui în primat de autoritate (jurisdicţional).
Preafericite,
Ne neliniştim, agonizăm şi ne problematizăm. Credinciosul nostru popor ortodox ne cheamă să îngrădim şi să păzim Credinţa noastră Ortodoxă. De aceea, ca cel mai mic între episcopi, cu smerenie şi filial rog pe Preafericirea Voastră, ca la apropiata convocare a Ierarhiei să se hotărască o dezbatere pentru această temă foarte critică a întrunirilor Comisiilor Mixte de „Dialog” din Cipru, pentru ca ierarhii să fie informaţi, pentru a fi comunicate numele membrilor Reprezentanţei Greceşti, să se cunoască poziţionarea lor asupra temei deosebit de importantă a dialogului şi hotărârea sinodală să exprime învăţătura şi adevărul ortodox neclintit.
O astfel de informare, dezbatere şi decizie a Sfântului Sinod al Ierarhiei Greciei va reînsufleţi cugetarea ortodoxă a credinciosului nostru popor şi va îngrădi Ortodoxia noastră de ipocrizia papismului”.

(traducere din greacă: ierom. Fotie;
sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 16/10/2009)

Prima zi a întrunirii din Cipru cu proteste

2009-10-22T04:48:00.001-07:00

17.10.2009

Pafos - Prima zi a întrunirii Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între ortodocşi şi romano-catolici a fost semnalată de proteste.
Membri ai Uniunilor Creştin-Ortodoxe, monahi ai Mănăstirii Stavrovunios, precum şi clerici din cuprinsul Mitropoliei Kitios au cerut Arhiepiscopului Hrisostomos al II-lea anularea întrunirii care se desfăşoară la Hotelul Sfântul Gheorghe din Pafos.
Membri Uniunilor Ortodoxe din Grecia şi din Cipru protestează, deoarece susţin că Dialogul dintre cele două Biserici are ca scop supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Papa.
Arhiepiscopul şi-a exprimat neplăcerea faţă de manifestare şi a cerut de la clericii care au participat la manifestarea protestatară să treacă luni pe la biroul său.
Comisia Mixtă Internaţională, care este alcătuită din reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe şi ai Bisericii Romano-Catolice, are ca scop restabilirea comuniunii dintre cele două biserici. Din pricina adunării credincioşilor în afara hotelului, s-a renunţat la o parte din program care prevedea inaugurarea întrunirii printr-o rugăciune comună în Sfânta Biserică a Sf. Gheorghe.
Din partea sa, Mitropolitul Gheorghios de Pafos a accentuat că scopul Dialogului este ca ortodocşii şi romano-catolicii să găsească Credinţa (ce aberaţie! – n.tr.), pe care au avut-o în comun înainte de despărţirea bisericilor.
A mai spus că toţi sunt de acord „că există diferenţe foarte serioase; o mie de ani de depărţire au înmulţit şi diferenţele dintre noi, iar anumite lucruri pentru care de la început a existat o interpretare diferită pe de o parte, şi pe de altă parte ne-au despărţit. Astăzi însă, vremurile impun împăcarea; cu toate că Bisericile au trecut prin ură şi ostilitate, astăzi înţelegem că trebuie să colaborăm”.
Întrunirea, care se desfăşoară la fiecare doi ani, este găzduită de Biserica Ciprului până pe 23 octombrie. Lucrările ei se desfăşoară cu uşile închise.
Congresiştii participanţi au vizitat astăzi Lefkosia şi regiunea liberă din Ammochostos.

(traducere din limba greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/)

Ierarhia Bisericii Greciei nu a cedat la ameninţările Patriarhiei Ecumenice

2009-10-22T04:47:00.001-07:00

În sfârşit, în urma cererii şi a multor ierarhi, dar şi a mulţimii de clerici, monahi şi laici, care în ultima perioadă aduc o mare critică deschiderilor ecumeniste ale conducerii bisericeşti, Ierarhia Bisericii Greciei a dezbătut ieri şi astăzi asupra temei dialogurilor ecumenice şi în perspectiva adunării Comisiei Mixte de Dialog care începe astăzi în Cipru.
La dezbaterea care a fost foarte aprinsă, au luat parte mulţi ierarhi şi s-a accentuat în mod deosebit lipsa de informare a Ierarhiei în jurul acestor teme. Asupra temei drumului dialogului şi în mod deosebit a celui cu romano-catolicii s-a emis şi respectivul comunicat de către Sinodul Ierarhiei.
Ceea ce este semnificativ pentru întreaga temă este că în nici un punct al comunicatului Ierarhiei nu apare nici măcar o condamnare a textului „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului” şi a altor texte care au făcut critica ecumenismului.
Nicio condamnare, nicio pedeapsă, nicio măsură împotriva celor ce reacţionează, care înseamnă nici un răspuns şi nicio concesie la „poruncile” patriarhului ecumenic.
Desigur, semnificativă este şi declaraţia reprezentantului Ierarhiei, Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos că „nu există nicio tendinţă schismatică în interiorul Bisericii Greciei”, în pofida tuturor celor spuse în Scrisoarea sa de către Patriarhul Ecumenic.

(traducere din greacă: ierom. Fotie;
sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/)

Comunicatul Ierarhiei Bisericii Greciei referitor la dialoguri şi la „Mărturisirea de credinţă”

2009-10-22T04:46:00.001-07:00

16 octombrie 2009

Ierarhia Bisericii Greciei în şedinţa ei din după-amiaza zilei de 15 octombrie a.c., ca şi în prima parte a şedinţei de astăzi, la propunerea Preafericitului Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia, a dezbătut tema dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici.
La început s-a citit Scrisoarea Patriarhului Ecumenic Kir Bartolomeu referitoare la aşa-numita „Mărturisire de Credinţă”, care a fost semnată de clerici, monahi şi laici, după care s-au citit de asemenea şi scrisorile Înaltpreasfinţiţilor Mitropoliţi către Sfântul Sinod, în care cereau informaţii referitoare la textul care s-a semnat la Ravenna şi la planul care se va dezbate în zilele următoare în Cipru referitor la primatul papal în timpul primului mileniu. Asupra temelor acestora s-a discutat şi în Permanenţa Sfântului Sinod încă din luna septembrie a anului trecut.
După citirea textelor de mai sus, Preafericitul a chemat pe Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi Meletie de Nicopole şi Prevezis, preşedintele Comisiei Sinodale pentru relaţiile interortodoxe şi intercreştine, Hrisostom de Messinia, reprezentantul Bisericii Greciei la dialogul cu romano-catolicii şi Hrisostomos de Peristerios ca şi cunoscător al temelor, deoarece în trecut s-a ocupat cu ele, pentru a informa Ierarhia atât în ceea ce priveşte demersul dialogului de mai sus, cât şi asupra textului de la Ravenna şi asupra întrunirii Comisiei Mixte Teologice care va avea loc în zilele următoare în Pafos (Cipru).
Prin urmare a existat un dialog foarte deschis la care au luat parte mulţi arhierei, care au vorbit despre aceste teme importante cu simţul responsabilităţii şi al cunoştinţei. În timpul dezbaterii s-au formulat următoarele puncte:
1. S-a recunoscut nevoia unei mai mari informări pe viitor a Sfântului Sinod al Ierarhiei asupra acestor teme importante. S-a declarat că de acum înainte Ierarhia va fi informată de toate fazele dialogurilor, altfel nici un text nu se poate impune Bisericii. De altfel acest lucru îl presupune statutul sinodal al Bisericii.
2. Dialogul trebuie să continue, însă în cadrul ecleziologic şi canonic ortodox, întotdeauna după o înţelegere cu Patriarhia Ecumenică, după cum s-a hotărât în mod panortodox.
3. Reprezentanţii Bisericii noastre la dialogul respectiv cunosc foarte bine teologia ortodoxă, ecleziologia şi tradiţia bisericească şi îşi oferă cunoştinţele şi puterile lor „pentru unirea tuturor”, „întru adevăr” şi în cadrele teologice indispensabile şi ale hotărârilor Conferinţelor Panortodoxe.
4. Textul de la Ravenna şi textul care trebuie să se elaboreze în Cipru se alcătuiesc cu condiţia supunerii şi aprobării lor de către Bisericile Locale Autocefale, prin urmare şi de către Biserica Greciei, după ce s-a deliberat sinodal. Aceasta înseamnă că practic că nu vor exista paşi decisivi în afara hotărârii sinodale a Ierarhiei. Ierarhii sunt păzitorii Predaniei Ortodoxe, după cum au mărturisit la hirotonia lor în treapta de episcop.
5. În legătură cu textul care se va referi la primatul papei Romei în timpul primului mileniu, text care va fi elaborat în Cipru în zilele următoare, s-a dat o îndrumare reprezentanţilor Bisericii noastre să insiste pentru menţionarea în textul final a poziţiei canonice a primatului papei Romei în primul mileniu raportat la Sinoadele Ecumenice şi cu trimitere la canonul 3 al Sinodului al II - lea Ecumenic şi la canonul 28 al Sinodului al IV – lea Ecumenic.
6. Ierarhia Bisericii Greciei urmăreşte şi va continua să urmărească veghind asupra temei dialogurilor Bisericii Ortodoxe cu eterodocşii, fapt pentru care consideră că un text ca „Mărturisirea de Credinţă” este un excedent. Îi roagă dar pe credincioşi să aibă încredere în Păstorii lor şi să se abţină de la acţiuni, care s-ar putea ca pe viitor să creeze probleme.
Acestea au fost discutate şi hotărâte unanim de către Ierarhia Bisericii Greciei cu simţ de răspundere înaintea lui Dumnezeu, faţă de Neprihănita noastră Credinţă şi Predanie şi faţă de bine-credinciosul popor, spre slava lui Dumnezeu şi mărirea Bisericii.

Din partea Sfântului Sinod al Ierarhiei.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

Scrisoare a Uniunii Pancipriote a Teologilor Greci

2009-10-22T04:44:00.000-07:00

15.10.2009
Scrisoare a Uniunii Pancipriote a Teologilor Greci pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici Uniunea Pancipriotă a Teologilor Greci
(U.P.T.G.)

Către : Preşedintele şi membrii Sfântului Sinod Teologii ortodocşi Pleroma bisericească dreptslăvitoare

Tema: Dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici

Consiliul Director al Uniunii Pancipriote a Teologilor Greci s-a întrunit special şi a studiat cele despre Adunarea Generală de mâine a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici, care va avea loc în Pafos, între 16 şi 23 octombrie. Tema întrunirii este: „Rolul episcopului Romei în comuniunea tuturor bisericilor”.
Urmărind cadrul istoric al activităţilor respectivei Comisii, la care participă şi reprezentanţi ai Comisiei noastre, şi luând în calcul punctele de vedere şi reacţiile exprimate, am vrea să exprimăm:
1. Temeinicele şi puternicele noastre nelinişti faţă de orice regretabile poziţii, care e posibil să rezulte în cadrul concluziilor finale ale acestui Dialog şi
2. Susţinerea noastră faţă de reprezentanţii ortodocşi care sunt chemaţi să înveţe drept cuvântul Adevărului şi să dea mărturia lui Iisus Hristos „în mijlocul unor oameni care stau împotriva Duhului Sfânt”.
Avem bune nădejdi că harul Sfântului Duh îi va lumina pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe să dea mărturia ortodoxă în această serioasă temă eclesiologică, întemeiată pe Tradiţia noastră Patristică şi spre slava Dumnezeului nostru Treimic.

Din partea C.D.
Preşedintele U.P.T.G.,
Andreas Hristodulos

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

Mitropolitul Serafim de Pireu: „Patriarhul minte în ceea ce priveşte «Mărturisirea»”

2009-10-22T04:43:00.001-07:00

Articol al lui Nikou Papahristou

Nelinişte, disconfort, uimire şi multe întrebări a provocat multor ierarhi critica dură pe care a făcut-o Mitropolitul de Pireu la adresa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. Motivul a fost Scrisoarea Patriarhului Ecumenic către Arhiepiscopul Ieronim al Atenei în legătură cu textul care a fost pus în circulaţie spre semnare cu titlul „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Şi toate acestea în timpul informării Ierarhiei asupra apropiatului Dialog dintre ortodocşi şi romano-catolici. Poziţiile unor ierarhi au dus pe Mitropolitul Hrisostom de Messinia, capul reprezentanţei Bisericii Greciei în dialogul cu romano-catolicii, să pună la dispoziţia Ierarhiei demisia sa din reprezentanţă.

Critica Mitropolitului de Pireu

„A fost ca şi cum ar fi avut loc o explozie. Deodată, Mitropolitul Pireului, cu stilul său caracteristic şi evident iritat a început să denunţe Scrisoarea Patriarhală şi să-l osândească pe patriarh că minte în toate cele pe care le spune privitor la Mărturisire. Am rămas toţi cu gura deschisă” - a comentat pentru Amen.gr unul din mitropoliţii sinodali .
În timpul întrunirii de joi după-amiază (15 oct.) a fost citită Scrisoarea Patriarhului Ecumenic către Arhiepiscop prin care acesta cere ca Biserica Greciei să ia poziţie faţă de textul pus în circulaţie cu titlul „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”.
În acea clipă, Mitropolitul Serafim, evident deranjat, a intervenit şi se pare că a spus că patriarhul minte prin toate acelea pe care le susţine în Scrisoarea sa referitor la „Mărturisire”. Mai mult, a cerut să fie citit Ierarhiei textul „Mărturisirii”.
„Reacţia sa a fost extremă. Toţi am aprobat dialogul. În pofida unor oarecare dificultăţi ştim cât de util este. Vai de noi dacă fiecare şi-ar schimba poziţia în funcţie de publicul care i se adresează, de piedicile care le întâmpină, de presiunile care se exercită asupra sa. Atunci suntem conduşi spre schismă şi spre fragmentare” - a declarat cu amărăciune un mitropolit din nordul Greciei .
Însă nu este prima oară când kir Serafim susţine textul pe care îl expun spre semnare unii clerici şi laici care sunt contra Dialogului Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici .
Înainte cu câteva zile, într-o Scrisoare a sa către spăşitul Mitropolit Ieremia de Gortina, care şi-a retras semnătura sa de pe textul în discuţie, Mitropolitul de Pireu i-a numit drept „oportunişti” pe toţi aceia care sunt împotriva „Mărturisirii”.
„Prin urmare, expunerea de către nişte fraţi trezvitori a unui text cu adevărat ortodox şi cu perspectivă ortodoxă, după cum este aşa numita „Mărturisire de Credinţă împotriva ecumenismului” (sincretist), nu împiedică întru nimic desfăşurarea normală a vieţii bisericeşti, ci dimpotrivă, o întăreşte şi o dinamizează şi, prin urmare, reclamaţiile unor fraţi care s-au arătat deranjaţi – membri ai Trupului Bisericii – din păcate, se dovedesc neîntemeiate şi aparente, fiind alimentate de oportunism şi interese meschine. Şi aceasta o susţinem întru cunoştinţă, după ce am cercetat cuvânt cu cuvânt textul menţionat” - a scris Mitropolitul Serafim, adresându-se lui Kir Ieremia, şi a adăugat: „Din păcate, cei deranjaţi denaturează cele cuprinse în el (în textul Mărturisirii de Credinţă), prezentându-l ca şi cum s-ar opune celor conglăsuite şi hotărâte în mod panortodox referitor la desfăşurarea dialogurilor cu eterodoxia”.
Doar cu 24 de ore înainte de Scrisoarea ÎPS Serafim, ajunsese la Arhiepiscopia Atenei Scrisoarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu care a văzut lumina publicităţii pe amen.gr.
„Biserica Greciei necondamnând, ci primind în tăcere circulaţia textului Mărturisirea de Credinţă, despre care este vorba, prin care sunt aşezaţi în afara Bisericii toţi cei ce întreţin relaţii cu eterodocşii, text semnat şi de către episcopii ei, creează problematizare nu doar turmei ei, ci şi comuniunii ei cu celelalte Biserici Ortodoxe” a semnalat Patriarhul Bartolomeu şi a încheiat: „De aceea, rugăm pe Preafericirea Voastră şi pe respectabila Ierarhie din jurul Ei, ca să ia oficial cât mai repede posibil o poziţie împotriva a ceea ce poartă titlul „Mărturisirea de Credinţă” şi a clericilor Ei care au semnat-o, luând în calcul primejdia pe care o reprezintă pentru unitatea Bisericii, îngăduinţa deja manifestată după cum s-a spus şi încurajarea de către unii din episcopii Ei la astfel de acţiuni de divizare”.

Tensiune în cadrul Ierarhiei

„Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, demersul dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici, dar şi Scrisorile Patriarhului Ecumenic şi Mitropolitului de Pergam, către Arhiepiscop şi respectiv către mitropoliţi, au preocupat Ierarhia care cu toate acestea a pledat printr-o hotărâre a ei pentru Dialogul cu Biserica romano-catolică. Şedinţa sinodală de joi după-amiază a fost alocată informării Sinodului cu prilejul apropiatei întâlniri a Comisiei Mixte în Cipru (16 - 23 oct., Pafos – n.tr.).
Sarcina informării ierarhilor au ridicat-o pe umerii lor mitropoliţii: Meletie de Nicopole şi Prevezi şi Hrisostom de Messinia.
În afara Mitropolitului Serafim de Pireu, se pare că şi Mitropolitul Hrisostomos de Peristerios şi-a formulat opoziţia şi rezervele sale faţă de dialogul în desfăşurare.
„Sau ne vom întoarce să dezbatem problema uniaţiei sau vom întrerupe dialogul” a spus, conform informaţiilor, Kir Hrisostomos (de Peristerios) şi a propus ca reprezentanţa greacă „să semneze un text separat cu poziţiile Bisericii Ortodoxe a Greciei”.
Conform informaţiilor, Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos se pare că a cerut să se dea îndrumări precise mitropoliţilor – membri ai reprezentanţei Bisericii Greciei; propunere care a provocat nemulţumirea Mitropolitului Hrisostom de Messinia.
„Nu acceptăm umbre de îndoială asupra faptului că apărăm Ortodoxia şi Biserica Greciei prin participarea noastră la dialog. Nu acceptăm să reprezentăm Biserica noastră la dialog cu umbre de îndoială” se pare că a spus Kir Hrisostom (de Messinia).
Asemănătoare a fost şi poziţia Mitropolitului titular de Ahaia Athanasios, care a transmis Preşedintelui şi membrilor Ierarhiei că se alătură Mitropolitului de Messinia şi lasă la dispoziţia Sinodului participarea sa în reprezentanţa Bisericii Greciei.
Cu toate acestea, Arhiepiscopul şi-a exprimat încrederea în membrii reprezentanţei Bisericii Greciei... Dezbaterea continuă în această dimineaţă (16 octombrie).

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: amen.gr)

PS: Mai multe observaţii pertinente şi comentarii pe http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/

CUM S-A SĂRBĂTORIT „ZIUA CRUCII” ÎN PATRIARHIA IERUSALIMULUI

2009-10-22T04:37:00.000-07:00

PREAFERICITUL TEOFIL, PATRIARHUL IERUSALIMULUI A PARTICIPAT SEARA LA VECERNIE, IAR DIMINEAŢĂ LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE CU PRILEJUL PRAZNICULUI ÎNĂLŢĂRII CINSTITEI ŞI DE VIAŢĂ FĂCĂTOAREI CRUCI
ÎN PREASFÂNTA BISERICĂ A ÎNVIERII

GREGORIAN 28.09.2009/IULIAN 14.09.2009

A TOATĂ LUMEA ÎNĂLŢARE A CINSTITEI ŞI DE VIAŢĂ FĂCĂTOAREI CRUCI
A FOST SĂRBĂTORITĂ CU UN DEOSEBIT FAST
ÎN PATRIARHIA IERUSALIMULUI

Conform istorisirilor evanghelice, Domnul nostru Iisus Hristos „ca o oaie spre junghiere s-a adus” (Fapte 8, 33) pentru mântuirea noastră. De la pretoriu a fost condus pe calea martiriului „spre Golgota, care se zice şi Locul Căpăţânii” (Matei 27, 33), „în afara porţii” (Evrei 13, 12) şi acolo a fost răstignit, acolo a fost îngropat într-un mormânt nou (Matei 27, 60), de unde a treia zi a înviat.
Acest loc al martiriului, al îngropării şi al învierii Domnului nostru Iisus Hristos fusese astupat cu pământ şi acoperit cu idoli până în anul 326 d.Hr. În acest an a venit în Sfânta Cetate a Ierusalimului Sfânta Elena, trimisă de fiul ei Constantin cel Mare, care fusese informat despre starea Locurilor de Închinare de către reprezentantul Bisericii Ierusalimului, Arhiepiscopul Macarie, cu un an înainte, în cadrul Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325).
Sfânta Elena, îndrumată de creştinii din Ierusalim, a aflat locul Golgotei şi al Mormântului Domnului, a găsit Cinstita Cruce şi a început lucrarea de ridicare a unei măreţe biserici deasupra acestora.
Această minunată lucrare a durat un deceniu, 326-336 d.Hr. După finalizarea ei, împăratul Constantin cel Mare a chemat pe episcopii ce se adunaseră în Tirul Sidonului şi pe mulţi alţii din diferite regiuni şi s-a săvârşit sfinţirea bisericii.
În timpul slujbei de sfinţire, poporul adunat dorea să vadă Crucea Domnului. La cererea mulţimii, Arhiepiscopul Macarie al Bisericii Ierusalimului împreună cu Sfânta Elena au „înălţat” Cinstita Cruce. Atunci, privind Crucea, poporul a strigat: „Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte...”.
Aceste evenimente care au avut loc atunci, o singură dată, Biserica a rânduit ca să fie sărbătorite în fiecare an. Pe de-o parte, evenimentul sfinţirii pe 13 septembrie, iar pe de altă parte evenimentul Înălţării pe 14 septembrie în fiecare an. Biserica Sionului a prăznuit şi anul acesta conform tipicului ei această sărbătoare a Înălţării Cinstitei Cruci.
De cu seară, după citirea Ceasului al IX – lea în Biserica Mănăstirii Sfinţilor Constantin şi Elena, de la poarta centrală a mănăstirii s-a început coborârea oficială a părinţilor aghiotafiţi spre Preasfânta Biserică a Învierii. Odată cu intrarea în Biserică, a avut loc închinarea la locul de pelerinaj numit Piatra Ungerii (sau Pogorârea de pe Cruce) şi la Preasfântul Mormânt, iar în continuare s-a săvârşit Vecernia Mare cu Litie în marea Biserică a Învierii, în prezenţa Preafericitului Teofil, Patriarhul Ierusalimului, după care, arhierei şi preoţi, au intrat în Sfântul Altar şi de acolo au urcat spre înfricoşătoarea Golgotă unde s-au închinat. În noaptea praznicului a avut loc slujba Utreniei, rânduiala Înălţării Sfintei Cruci şi Dumnezeiasca Liturghie, slujba fiind oficiată în sobor de către Egumenul Bisericii Învierii, părintele arhimandrit şi paraschevofilax Isidoros.
La orele 7 dimineaţă, în ziua praznicului, a avut loc din nou coborârea oficială în Preasfânta Biserică a Învierii. În sunetul clopotelor, după îmbrăcarea în veşminte a patriarhului şi a arhiereilor, a început Dumnezeiasca Liturghie plină de smerenie, dar şi de măreţie, deopotrivă. Au slujit Preafericitul, arhierei co-liturghisitori ai Tronului, Mitropolitul Procopie de Filippi, Neapole şi Thasos (din Grecia), Episcopul Nicandru de Banat (din Patriarhia Serbiei), mulţi ieromonahi şi preoţi în prezenţa multor pelerini care au participat cu multă umilinţă, pelerini de diferite naţionalităţi, dar de o singură credinţă şi de o singură mărturisire, cea ortodoxă; într-un singur Trup, Trupul Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos. După apolisul Dumnezeieştii Liturghii, a început rânduiala Înălţării Sfintei Cruci de pe treptele Bisericii Mari, după ce mai întâi Preafericitul a binecuvântat Sfânta Intrare pentru procesiune.
Procesiunea a început de la „Buricul Pământului” - din centrul Bisericii Mari, s-a îndreptat spre Kuvuklionul Sfântului Mormânt, apoi spre Piatra Ungerii (a Pogorârii de pe Cruce), a trecut prin faţa Paraclisului lui Adam şi a Paraclisului „Coroanei de Spini” şi a coborât la locul aflării Cinstitei Cruci, unde a avut loc Înălţarea Cinstitei Cruci de către Preafericitul în cele patru puncte cardinale, conform tipicului.
În continuare, procesiunea a urcat înapoi, a trecut prin faţa Paraclisului numit „Împărţit-au hainele Mele loruşi”, a Paraclisului Sfântului Longhin Sutaşul, al Celor Şapte Cămări, a Locului de Închinare numit „Nu te atinge de Mine”, a înconjurat de trei ori Sfântul Kuvuklion al Preasfântului Mormânt şi din nou a trecut pe lângă locul Piatra ungerii (a Pogorârii de pe Cruce), a urcat treptele spre Golgota, iar deasupra Sfintei Mese de pe Golgota a fost aşezată Cinstita Cruce împreună cu ramuri de busuioc. Patriarhul Teofil al Ierusalimului a luat-o şi a înălţat-o în cele patru puncte cardinale conform rânduielii tipiconale. După aceasta, Prefericitul şi arhiereii s-au închinat locului de sub Sfânta Masă - în care a fost înfiptă Crucea Domnului nostru Iisus Hristos - precum şi Crucii Domnului înălţate pe Sfânta Masă. Credincioşii, la fel, apropiindu-se, s-au închinat şi au primit din busuiocul care a împodobit Cinstita Cruce spre sfinţirea sufletelor şi a trupurilor, a pâinilor, a terenurilor şi caselor.
La sfârşit, Preafericitul şi obştea sa, ca şi majoritatea pelerinilor au urcat în Sala Tronului. Aici, Preafericitul a luat cuvântul şi a spus următoarele:
„Înaltpreasfinţia Voastră Procopie, Mitropolit de Filippi, Neapole şi Thasos,
Excelenţa Voastră, Consule General al Greciei,
Cinstiţi părinţi şi fraţi în Hristos, membri respecatbili ai Sfintei Biserici Ortodoxe a Domnului nostru şi ai tagmei spudeilor, evlavioşi închinători, copii iubiţi în Domnul ai smereniei noastre, bucuraţi-vă în Domnul pururea, dar mai ales veseliţi-vă astăzi, la sfânta şi marea sărbătoare a Înălţării în toată lumea a Cinstitei Cruci, sărbătoare indisolubil legată de Ţara Sfântă şi de Sfânta şi Cinstita noastră Obşte a Sfântului Mormânt,
Zice Apostolul Pavel: «Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită mie şi eu lumii (Galateni 6, 14)». Cu alte cuvinte: Să nu se întâmple niciodată ca eu să mă laud cu ceva, ci doar cu aceea că pentru mine Iisus Hristos a luat chip de rob şi s-a răstignit pentru mântuirea mea. Singura mea laudă este moartea pe cruce a Domnului, iar prin credinţă în moartea aceasta, lumea a fost omorâtă şi şi-a pierdut puterea asupra mea. Dar şi eu am murit faţă de lume.
Prin aceste cuvinte pauline, se exprimă în cel mai exact şi mai limpede mod sensul şi importanţa Cinstitei Cruci atât pentru Sfânta Biserică a lui Hristos şi pentru membri ei credincioşi, cât şi pentru lume. Iar pentru Biserică şi pentru membri ei credincioşi Crucea constituie o laudă. Pentru lumea care se leapădă de Cel Răstignit ea constituie o nebunie şi o sminteală. Marele Pavel spune: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, iudeilor sminteală, iar elinilor nebunie” şi adaugă Apostolul Pavel zicând: „Dar celor chemaţi, şi iudei şi elini, pe Hristos Dumnezeu, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1: 23-24). Sfânta noastră Biserică, prin sărbătoarea de astăzi şi prin adunarea euharistică la Înălţarea Cinstitei Cruci chiar pe acest loc al Golgotei, adică al răstignirii lui Hristos, arată exact această putere şi înţelepciune a lui Hristos cel Răstignit. Iar în mod deosebit cinsteşte Sfânta Cruce, deoarece ea s-a făcut pricina, prilejul îndumnezeirii tuturor, şi cu atât mai mult a noastră.
„Bucură-te, cerule”, cântă imnograful, „şi, pământule, veseleşte-te, căci Preasfânta Cruce vine sfinţindu-ne prin har, pe care să o sărutăm ca pe un izvor de sfinţire şi îndumnezeire al nostru şi al tuturor oamenilor”.
Şi noi, Egumeni prin mila lui Dumnezeu ai Obştii Sfântului Mormânt, care ne-am învrednicit să slujim Cinstitei Cruci, pricinii îndumnezeirii tuturor, ne rugăm ca harul ei sfinţitor şi puterea ei să întărească, să lumineze şi să apere pe toţi care cu credinţă se închină ei.
Ne rugăm, de asemenea, ca puterea biruitoare a Crucii, care a nimicit duşmănia dintre cele cereşti şi cele părinteşti, să nimicească şi duşmănia dintre oameni şi dintre popoare spre răspândirea reconcilierii şi a păcii pe pământ şi mai ales în Ţara Sfântă. Amin”.

Înaintea praznicului Înălţării Cinstitei Cruci, s-a sărbătorit pomenirea Înnoirii Bisericii Învierii în Marea Biserică a Învierii prin Dumnezeiasca Liturghie, oficiată de către Înaltpreasfinţitul Aristarh, Arhiepiscop de Constantina.
În ziua Înălţării Cinstitei Cruci, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Aristarh de Constantina a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi Rânduiala Înălţării Cinstitei Cruci în comunitatea elin-ortodoxă arabofonă din Ramalla, al cărei Întâistătător este epitropul patriarhal, Arhimandritul Galaction, care a predicat credincioşilor care au umplut biserica lui Dumnezeu cuvânt de folos despre Cinstita Cruce .
În seara aceleiaşi zile, a avut loc aducerea Cinstitului Lemn al Crucii, luat din Preasfânta Biserică a Învierii, în oraşul Birzet, din apropiere de Ramalla, de către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Aristarh de Constantina. Participarea creştinilor, indiferent de confesiune, a fost emoţionantă şi grăitoare pentru evlavia lor faţă de Cinstita Cruce a Domnului.

(text preluat de pe situl oficial al Patriarhiei Ierusalimului şi tradus din greceşte de monahul Leontie)

Nu-i interesează pe ierarhii noştri temele credinţei?

2009-10-22T04:35:00.000-07:00

14.10.2009

S-a încheiat şi a treia şedinţă a Ierarhiei cu referate privind temele dreptului eclezial şi alegerea episcopilor vicari. Şi în timp ce Ierarhia îşi continuă lucrările mâine şi poimâine, deja se creează o reflectare rezonabilă referitoare la planurile Arhiepiscopului şi la poziţia ierarhilor în chestiunea dialogului cu catolicii şi a „Mărturisirii de Credinţă”. Aceste două teme, deşi sunt de mai mare importanţă decât alegerile episcopilor vicari sau citirea referatelor care poate avea loc şi mai târziu, totuşi nu s-au supus deloc spre dezbatere până în prezent.
După cum arată toate, Arhiepiscopul nu doreşte dezbaterea despre dialogul cu catolicii, nici să deschidă subiectul despre „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”.
Însă mirarea tuturor credincioşilor nevoitori este de ce ceilalţi arhierei nu intervin dinamic în şedinţele Ierarhiei pentru a se dezbate ca desăvârşită prioritate aceste două teme ale credinţei.
Chiar dacă lucrările Ierarhiei se vor termina fără dezbaterea în jurul acestor două teme foarte importante (a dialogului cu catolicii şi a „Mărturisirii de Credinţă”), atunci, cel dintâi, Arhiepiscopul va purta profunda responsabilitate şi pe bună dreptate va fi considerat drept „complice” al patriarhului Bartolomeu în deschiderile ecumeniste. Pentru că şi tăcerea în ceasul în care este necesar glasul şi cuvântul Adevărului înseamnă complicitate.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

LA CEA DE-A ŞAPTEA PRĂZNUIRE A SFÂNTULUI MELETIE PIGAS, PATRIARHUL ALEXANDRIEI

2009-10-22T04:33:00.000-07:00

13 octombrie 2002 – 13 octombrie 2009:

Cu siguranţă, „în vremea aceea”, adică pe 17 septembrie 2002, în media bisericească din România nu se ştia mai nimic despre proslăvirea celui între Sfinţi Părintele nostru Meletie I (Pigas), Patriarhul Alexandriei. Şi pentru că „vreme este a tăcea şi vreme este a vorbi... şi vreme este pentru orice lucru sub soare” – potrivit înţeleptului – consider că „vrednic şi cuvenit lucru” este ca acum - la ceas de pomenire şi de prăznuire a unui nou-proslăvit sfânt, când ortodocşi de pretutindeni în lume se neliniştesc în privinţa celor ce se vor semna în Cipru de către Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între ortodocşi şi catolici, ce se va întruni între 16 şi 23 octombrie, dar şi pentru că niciodată nu e prea târziu să ne pocăim pentru greşelile din neştiinţă, uitare şi mai ales din nepăsare, deci „vrednic şi cuvenit lucru” este a-i pune înainte pe iconostasul minţii şi pe proschinitarul inimii ca pe nişte „icoane însufleţite” şi „pilde vrednice de urmat” pe Marii Arhipăstori şi Dascăli ai lumii, pe Sfinţii Părinţi mai vechi şi mai noi care au teologhisit în Duhul Sfânt, pentru că aceşti „titani ai Duhului” prin conglăsuirea în Duhul („consensul Părinţilor”) reprezintă „conştiinţa vie” a Bisericii.
Pe Sfântul Meletie Pigas, marele apărător al Ortodoxiei în faţa atacurilor prozelitiste ale iezuiţilor romano-catolici şi ale protestanţilor, Patriarhia Ortodoxă a Alexandriei şi a toată Africa l-a aşezat în ceata sfinţilor printr-un Tomos patriarhal de canonizare în data de 17 septembrie 2002. Tot atunci a fost canonizaţi şi alţi doi plăcuţi ai lui Dumnezeu: Sfântul Ioachim „Panis” (cu data de prăznuire 17 septembrie) şi Sfântul Gherasim (Pallada) (cu data de prăznuire 15 ianuarie).
Azi, 13 septembrie 2009, în comuniune cu Tronul Patriarhal al Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, dar şi cu Nedespărţita Biserică Ortodoxă Universală, ne aflăm la cea de-a şaptea prăznuire a Sfântului Meletie Pigas. Prezentăm în continuare, pentru prima dată în româneşte, ca pe un prinos de cinstire şi mulţumire, sinaxarul Sfântului Meletie aşa cum a fost redactat de părintele Macarie Simonopetritul în cartea sa în limba greacă, „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” (vol. II, pp. 172-175) spre folosul sufletesc de obşte. Traducerea şi sublinierile ne aparţin:

„Sfântul Meletie s-a născut în anul 1549 în localitatea Handaka (azi Irakleio), insula Creta, din părinţi evlavioşi şi foarte de timpuriu a manifestat o mare înclinaţie pentru studiu. După educaţia de bază, pe care a primit-o de la Meletios Vlastos, părinţii l-au trimis să-şi continue studiile superioare la Veneţia şi la Universitatea din Padova, unde i s-a propus cariera de profesor de teologie, dar a refuzat, pentru a nu fi obligat să primească hotărârile falsului Sinod de la Ferrara – Florenţa (1438-1439) şi s-a întors în patria sa, unde a îmbrăţişat viaţa monahală în mănăstirea lui Agkarathu. Cu râvnă pentru rugăciune şi pentru ascultare în toate slujirile vieţii chinoviale, la cererea compatrioţilor săi, a acceptat după puţină vreme să ia asupra sa conducerea Şcolii Greceşti din Handaka. Nu se limita doar la predare, ci prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu insufla elevilor săi şi întregii mulţimi, un fierbinte ataşament faţă de credinţa ortodoxă, care era ameninţată atunci de tentativele prozelitiste ale ocupanţilor romano-catolici.
La puţină vreme după ridicarea egumenului său Silvestru în tronul patriarhal al Alexandriei, Meletie a fost ales egumen al mănăstirii în 1569, dar râvna sa pentru apărarea Ortodoxiei a provocat ura clericilor romano-catolici, care au reuşit să-l îndepărteze cât se poate de repede. Din Creta s-a retras în mănăstirea Sfintei Ecaterina de pe Muntele Sinai, unde a trăit în linişte până în momentul în care, aflându-se la Ierusalim cu prilejul alegerii noului patriarh, Patriarhul Silvestru a reuşit să-l convingă să primească să ia asupra sa ascultarea de protosinghel şi epitrop al său în Tronul Alexandriei. În ciuda deznădejdii sale faţă de starea Bisericii, care era împilată de turci şi fusese slăbită şi de către clericii nevrednici, şi-a început lucrarea sa pastorală, în special prin predică, pentru a întări poporul în credinţă şi în principiile moralei creştine. De asemenea, a depus multe strădanii pentru readucerea copţilor anticalcedonieni la Ortodoxie, dar în deşert. A repopulat Mănăstirea Sfântului Sava din Alexandria, care avea să devină un model al vieţuirii călugăreşti şi a întemeiat în cadrul ei o şcoală bisericească.
Dintru început destul de deschis faţă de apropierea Bisericilor, s-a confruntat cu încercările prozelitiste ale romano-catolicilor, care întemeiau atunci şcoli şi aşezăminte filantropice, pentru a-i atrage pe ortodocşii împilaţi (la credinţa lor rătăcită). Sfântul Meletie a început să alcătuiască tratate teologice atât împotriva abaterilor lor dogmatice (despre Filioque şi despre primatul papal), cât şi împotriva încercărilor de a pune în aplicare calendarul gregorian. A avut relaţii mai amicale cu protestanţii, fără însă să facă niciun compromis în plan dogmatic, şi întreţinea o corespondenţă cu teologii Universităţii din Tübbingen. În 1582 s-a stabilit în Cairo, unde a lucrat cu succes pentru restabilirea vieţii bisericeşti. După doi ani, a fost invitat să meargă în Rusia cu scopul de a traduce actele Sinodului de la Ferrara – Florenţa. Oprindu-se în Constantinopol, credincioşii l-au rugat să rămână acolo pentru a-i întări prin predicarea cuvântului dumnezeiesc. A lucrat în cetate timp de patru ani şi a fost un martor al răpirii de către turci a Bisericii Patriarhale a Maicii Domnului „Pammakaristos” (Preafericita). În ciuda greutăţilor a reuşit să împiedice încercările prozelitiste ale iezuiţilor şi să readucă din exil pe Patriarhul Ieremia. Planul iniţial al călătoriei sale în Rusia a fost împiedicat atunci pentru încă o dată, deoarece Patriarhul Silvestru care era bolnav l-a chemat în Rhodos şi i-a propus să preia succesiunea patriarhală în tronul Sfântului Marcu (întemeietorul şi ocrotitorul Patriarhiei Alexandriei – n.tr.) Meletie din smerenie a refuzat, dar în cele din urmă a acceptat să se întoarcă în Egipt ca exarh al patriarhului, cu toate că deja fusese ales un succesor.
Imediat după moartea lui Silvestru şi în ciuda protestelor sale, a fost hirotonit patriarh al Alexandriei (5 august 1590). Toată pleroma Bisericii l-a primit ca pe „Păstorul cel Bun”, care este gata să se jertfească pentru turma sa. A încercat la început să elibereze Biserica de datoriile faţă de turci şi evreii cămătari, şi a reuşit să obţină de la sultan un firman, care împiedica răpirea averii bisericeşti. Activitatea sa nu s-a limitat doar în hotarele Bisericii alexandrine, ci s-a întins în toată Ortodoxia prigonită. În anul 1593, se afla la Constantinopol, unde a luat parte la un sinod, care aproba întemeierea Patriarhiei Moscovei şi a jucat un rol important pentru restabilirea rânduielii canonice a Bisericii Locale. De acolo s-a dus în Hios, unde s-a luptat strălucit pentru Ortodoxie. Numai ce s-a întors în Alexandria, l-au chemat din nou urgent în cetatea Constantinopolului ca pe cel mai în măsură să rezolve animite probleme canonice şi morale. Avea de gând să încerce din nou o călătorie în Rusia şi în Polonia pentru a lupta împotriva propagandei iezuiţilor şi a uniaţiei, dar a fost împiedicat de îndatoririle sale pastorale şi l-a trimis acolo pe Kiril Lucaris (1572-1638), succesorul său în tronul Alexandriei şi apoi patriarh al Constantinopolului. S-a mulţumit să trimită scrisori către aceste Biserici, pentru a le încuraja să întemeieze şcoli şi tipografii. Precum Apostolul Pavel şi Marele Vasile, avea grija tuturor Bisericilor care erau încercate în multe feluri. Pentru această activitate a sa a câştigat o atât de mare preţuire din partea poporului, încât după adormirea Patriarhului Ieremia, toţi l-au considerat ca pe singurul vrednic să ia asupra sa demnitatea de patriarh ecumenic (1596). Din nou smeritul Meletie a refuzat propunerea, în timp ce poporul ortodox din Egipt declara că în niciun chip nu ar fi îngăduit să fie lipsit de prea vrednicul şi sfântul său arhipăstor.
După patriarhatul de câteva luni al lui Gavriil I, mitropolitul Teofan al Atenelor a devenit locţiitor şi a reuşit să fie ales patriarh, pentru ca mai apoi, după două luni, să treacă şi el din lumea aceasta. I-au impus atunci lui Meletie să accepte mutarea sa în Constantinopol. A acceptat să preia conducerea Bisericii doar ca locţiitor, cu speranţa că în cele din urmă vor alege unul din cei mai vechi prieteni ai săi, pe Gavriil Sever sau pe Maxim Margunios, pe care de multe ori l-a mustrat pentru poziţiile sale unioniste.
În timpul celor doi ani în care a păstorit ca locţiitor Biserica Constantinopolului (1597-1598), Sfântul Meletie a restabilit echilibrul economic al Bisericii, i-a asigurat o administraţie sănătoasă şi a dovedit aceeaşi râvnă nu doar în lupta pentru Ortodoxie, ci şi în combaterea simoniei în rândurile clerului şi în îndreptarea moralei creştin-ortodoxe. Iar interesul său faţă de monahism se vede şi din scrisorile sale de binefacere atât către Sfântul Munte, cât şi către mănăstirea din Patmos.
Sfârşindu-şi lucrarea şi dorind să se întoarcă în Scaunul său, s-a oprit în Hios pentru o ultimă luptă împotriva catolicilor, şi apoi a ajuns în Scaunul său. Bolnav şi îmbătrânit înainte de vreme de atâtea osteneli cărora s-a dat pentru Biserică, şi-a predat viteazul său suflet Domnului pe 13 septembrie 1601, la vârsta de doar 52 de ani. Vrednic urmaş al marilor Părinţi ai Bisericii, Sfântul Meletie s-a distins ca un „om bogat în înţelepciune şi apărător al dogmelor ortodoxe ale Bisericii Răsăritene, întru tot lăudat şi întru tot cinstit”, şi este considerat ca cel mai strălucit patriarh din vremurile mai recente. Pomenirea sa a fost mutată pe 13 octombrie din cauza coincidenţei cu prăznuirea înnoirii Bazilicii Învierii”.

MEGALINARIE, glasul al VIII-lea:

Bucură-te mare arhipăstor
Al Alexandriei şi lumina întregii lumi,
Al Ortodoxiei sfânt turn de apărare,
Şi pentru toţi te roagă, Sfinte Meletie.

Monahul Leontie

Sinodul Greciei va dezbate în timp util despre dialogul cu catolicii?

2009-10-22T04:31:00.000-07:00

13.10.2009

Ieri s-au deschis lucrările Sinodului Ierarhiei Bisericii Greciei. Arhiepiscopul în cuvântul de început nu s-a referit deloc nici la tema dialogului cu catolicii şi la întâlnirea Comisiei Mixte de Dialog în Cipru, nici la scrisoarea Patriarhului Bartolomeu referitoare la „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. S-a concentrat doar asupra tematologiei care a fost hotărâtă cu mult timp înainte şi la referatele care au fost programate cu multe luni în urmă.
Dacă chestiunea dialogului cu catolicii şi a întâlnirii Comisiei Mixte în Cipru nu va fi dezbătută imediat (azi sau cel târziu mâine), atunci orice dezbatere va fi fără sens şi mai ales după sărbătoare. Şi aceasta pentru că limitele de timp deja au expirat. Comisia Mixtă se întruneşte în Cipru în vinerea aceasta, pe 16 octombrie, şi dacă nu se va lua imediat o nouă hotărâre, atunci Mitropolitul Hrisostomos de Messinia va fi prezent acolo ca reprezentant al Bisericii Greciei conform cu hotărârea Permanenţei Sfântului Sinod din aprilie 2009. Însă în felul acesta sunt aruncate la coşul de gunoi atât scrisorile mitropoliţilor de Pireu şi Koniţa, care au cerut ca tema să se pună imediat în atenţia Ierarhiei, cât şi scrisorile Sinaxei Clericilor şi Monahilor, a domnului Profesor Dimitrios Tselenghidis, a Arhimandritului Sarantos, a Uniunii Filo-Ortodoxe „Cosmas Flamiatos” şi a altor persoane şi uniuni.
Dacă arhiepiscopul urmează această tactică a trecerii sub tăcere a chestiunii, aşa încât să nu schimbe nimic, iar reprezentantul Bisericii Greciei să meargă „în mod normal” în Cipru, atunci Biserica Greciei va purta o responsabilitate uriaşă pentru toate câte vor fi semnate împreună cu catolicii în Cipru.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/)

Patriarhul Ecumenic este chemat să răspundă

2009-10-22T04:30:00.001-07:00

10. 10. 2009

Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, şi-a înălţat cârja pastorală împotriva tuturor acelor membri ai Bisericii noastre care îl critică pentru lepădarea Sa de Sfintele Canoane şi pentru paşii Săi filocatolici.
Patriarhului Ecumenic îi punem câteva întrebări asupra unor diferite teme şi cerem răspunsuri clare:
Prima întrebare: Papismul este erezie, iar papa se află în afara Bisericii?
Întrebarea a doua: A fost încheiat un acord cu catolicii pentru evitarea oricărei dezbateri despre demonica Uniaţie?
Întrebarea a treia: A căzut de acord cu catolicii pentru „unirea Bisericilor” şi în ce mod?
Întrebarea a patra: Este capul sintonizant (coordonator) al Ortodoxiei; atunci cum concepe să disculpe erezia papismului, să se roage în comun cu papa, să i se adreseze ca unui patriarh în funcţie al „Bisericii” Romei şi să uneltească în Cipru uniatizarea (greco-catolicizarea) Bisericii Ortodoxe?
Întrebarea a cincea: Credincioşii ortodocşi, după rugăciunile Sale în comun cu romano-catolicii şi după comportamentul filocatolic al ierarhilor din Biserica Ortodoxă din Grecia, trebuie să se ducă în bisericile catolicilor să se roage, să se spovedească şi să primească tainele lor, de vreme ce Capul Ortodoxiei şi ierarhii filocatolici au egalizat Ortodoxia cu papismul?
Întrebarea a şasea: În Cipru se va întreţine un dialog despre primatul papal în primele secole ale creştinătăţii. Însă întrebarea este aceasta: Este primatul din primele secole acelaşi cu primatul de după schismă şi de după Conciliile I şi II Vatican? Punem această întrebare, deoarece chestiunea preocupă foarte mult pe vechii-catolici, dar nu pare să-l preocupe pe Patriarhul Ecumenic sau pe ierarhii Bisericii Greciei, care sunt filo-ecumenişti.
Întrebarea a şaptea: Cum înţelege primatul în perioada veche a Bisericii Biserica Ortodoxă, avându-l protagonist pe Patriarhul Ecumenic, deoarece Conciliul I Vatican, conform scriitorilor filocatolici (Klaus Schatz – „Primatul Papei”), a impus triumfalist „o linie şi o direcţie a livrării care urcă până la sfârşitul perioadei vechi?
Întrebarea a opta: Patriarhul Ecumenic, arhiepiscopii şi mitropoliţii filocatolici acceptă dogma proclamată de Sinoadele catolice şi chiar de papă, cum că el este locţiitorul lui Iisus Hristos pe planeta Pământ şi că este infailibil, adică Dumnezeu pământesc?

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 9/10/2009)

AŞTEPTĂM DE LA IERARHII NOŞTRII „RĂSPUNSUL CORESPUNZĂTOR” CĂTRE PATRIARHUL BARTOLOMEU

2009-10-22T04:25:00.001-07:00

04.10.2009

Prin scrisoarea sa către Arhiepiscopul Ieronim Patriarhul Bartolomeu cere în esenţă „pedepsirea” episcopilor, clericilor şi laicilor care am semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Astfel, în loc ca el să dea „răspunsul corespunzător”, după cum promisese, cere de la Arhiepiscopul Ieronim să „pedepsească” pe credincioşii nevoitori ai Bisericii Greciei.
Cei din Fanar se află într-o poziţie dificilă şi încearcă să supună logicii lor pe toţi clericii şi credinciosul popor. Miile de semnături la „Mărturisirea de Credinţă...” constituie un puternic glas de protest la deschiderile lor ecumeniste şi filo-catolice.
Însă în loc să se înţelepţească, ei se dedau mai degrabă la ameninţări şi critici neîntemeiate împotriva mulţimii de credincioşi şi prezintă albul drept negru. Răstălmăcesc conţinutul „Mărturisirii...” şi mint. Încearcă să subaprecieze valoarea luptei pentru Adevărul Credinţei. Îi critică pe semnatarii „Mărturisirii...” pentru că – chipurile – se prezintă pe ei înşişi ca autentici exponenţi ai Ortodoxiei, însă acelaşi lucru îl fac şi ei cu ei înşişi. Încearcă să îi atribuie Patriarhului Bartolomeu aproape „o infailibilitate papală”.
Acum Ierarhia Bisericii Greciei are cuvântul. La pretenţiile provocatoare ale lui Bartolomeu ierarhii Greciei trebuie să opună învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. Acum este momentul potrivit, pentru a-l mustra pe patriarh pentru rugăciunile sale în comun cu ereticii, să îi amintească ce hotărăsc Sfintele Canoane pe care de multe ori le-a încălcat, să pretindă întreruperea dialogurilor cu eterodocşii în modul în care şi cu persoanele cu care se desfăşoară astăzi, să purceadă la o definiţie clară şi la o condamnare a panereziei ecumenismului şi să proclame în toate direcţiile că pe viitor toţi aceia care se dedau comportamentelor ecumeniste vor cădea sub incidenţa sancţiunilor bisericeşti precum hotărăsc Canoanele despre eretici sau despre cei care au legături cu ereticii.
„Mărturisirea de Credinţă...” poate constitui în mod excepţional o bază pentru răspunsul episcopilor către Patriarhul Bartolomeu. Un astfel de răspuns ortodox şi patristic aşteptăm şi noi, toţi credincioşii, către cercurile provocatoare din Fanar. Sperăm ca ierarhii noştri să nu ne dezamăgească şi de această dată.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

ASTĂZI S-A ÎNTRUNIT SINODUL BISERICII ORTODOXE A GRECIEI

2009-10-22T04:23:00.000-07:00

12.10.2009

Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei se întruneşte astăzi. Între temele care au fost date publicităţii printr-un comunicat de ştiri tematic nu este cuprinsă nici o dezbatere despre reprezentanţa Bisericii Greciei la Dialogul dintre ortodocşi şi catolici în Cipru, nici tema răspunsului către Patriarhul Ecumenic referitor la „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Cu toate acestea, ambele teme se aşteaptă a fi expuse Ierarhiei pentru că evoluţiile nu mai permit tăcerea în jurul celor două chestiuni legate între ele. Poporul credincios aşteaptă o poziţie clară şi lipsită de echivoc din partea episcopilor săi în chestiunile dialogului cu romano-catolicii şi la intervenţia provocatoare a patriarhului Bartolomeu referitoare la „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Miile de semnatari ai „Mărturisirii de Credinţă...” şi mulţi alţii împreună cu ei aşteptăm să auzim glasurile ierarhilor luptători şi să vedem Ierarhia unită pentru a trata aceste teme ale credinţei printr-un cuvânt patristic şi lipsit de spirit servil faţă de ecumeniştii din Fanar (Constantinopol).
Ca teologi aşteptăm – chiar dacă nu se pare că se va dezbate o astfel de problemă - ca Ierarhia să se ocupe şi de tema predării religiei în şcoală, cerând clar retragerea enciclicelor lui Stelianidis şi păstrarea caracterului ortodox patristic al orelor de religie. Administraţia noului guvern a exprimat în trecut multe opinii duşmănoase referitoare la ora noastră de religie. Aşadar este necesar ca dintru început să primească un mesaj puternic despre faptul că Biserica Administrativă priveghează şi nu va mai permite de acum încolo o degradare mai mare a orelor de religie şi a caracterului creştin al educaţiei noastre.
Începem săptămâna cu atenţia tuturor îndreptată spre hotărârile ierarhilor noştri. De aceea este necesară şi rugăciunea fiecăruia dintre noi, ca Dumnezeu să-i lumineze pe ierarhii noştri să ia hotărâri ortodoxe, lipsite de echivoc şi clare.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

TEOLOGUL IOANNIS TATSIS: UN DIALOG NEORTODOX AL ORTODOCŞILOR CU CATOLICII

2009-10-22T04:22:00.001-07:00

09.10.2009

În câteva zile se va întruni în Cipru Comisia Mixtă pentru Dialog Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici. Din nefericire, membrii ortodocşi ai Comisiei merg la dialog fără a fi întrunit condiţiile necesare:
1. Dialogul avansează fără ca mai înainte să fi avut loc corectarea multor puncte problematice din textele care au fost semnate în comun până acum şi conţin teze deviante de la teologia ortodoxă.
2. La dialog nu sunt reprezentate toate Bisericile Ortodoxe, de vreme ce Biserica Bulgariei printr-o hotărâre sinodală nu va participa la lucrările Comisiei din Cipru.
3. Membrii ortodocşi ai Comisiei nu au băgat în seamă neliniştea a cca 6.000 (numărul a crescut foarte mult din data scrierii articolului, astăzi ridicându-se la peste 8.600) de clerici şi laici care au semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”.
4. În sfârşit, au tratat cu indiferenţă şi semnalele foarte serioase ridicate de profesorul Dimitrios Tselenghidis care prin scrisorile sale către Sinoadele Locale şi Sfântul Munte accentuează că „Dezbaterea teologică programată.... este din punct de vedere metodologic grăbită şi în esenţă prematură. Şi lucrul acesta deoarece, conform deontologiei teologice patristice, va trebui să anticipeze numaidecât dezbaterea teologică despre diferenţa de bază dintre noi şi romano-catolici în ceea ce priveşte dogma, şi în mod deosebit, în ceea ce priveşte Filioque-le, infailibilitatea şi harul creat, pe care în mod greşit (catolicii) continuă să le susţină (Scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 10.09.2009)
Dialogul dintre ortodocşi şi catolici se va desfăşura într-un mod neortodox. Astfel textul care va fi semnat de ambele părţi nu poate să aibă nicio autoritate pentru Biserica Ortodoxă, nici să exprime Teologia şi Credinţa Ortodoxă.

(traducere din greacă de ierom. Fotie; sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 9/10/2009)

„SANCTITATE, CARE HOTĂRÂRE PANORTODOXĂ?”

2009-10-22T04:19:00.001-07:00

A fost publicată Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată arhiepiscopului Atenei, scrisoare în care patriarhul protestează energic pentru redactarea şi punerea în circulaţie a „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului”, care a fost semnată de o mulţime de laici şi de clerici şi de anumiţi arhierei. Sanctitatea Sa nu se referă „Mărturisirii”, dar îi consideră vinovaţi pe redactori şi pe semnatari, pentru că:
1. În „Mărturisire” se menţionează, potrivit patriarhului ecumenic, că „toţi cei ce întreţin legături cu eterodocşii…se aşează pe ei înşişi automat în afara Bisericii”.
2. Toţi aceia care refuză dialogul intercreştin se opun „hotărârilor sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe fără excepţie, incluzându-se aici şi Preasfânta Voastră Biserică a Greciei, cum este hotărârea unanimă a celei de-a III – a Conferinţe Panortodoxe Presinodale (1986)”.
A. Însă:
1. Textul „Mărturisirii” nu spune nicăieri că sunt demni de osândă „toţi cei care întreţin legături cu eterodocşii”, ci toţi aceia care acceptă şi care propovăduiesc cu fapta şi cu cuvântul „panerezia” – conform părintelui Iustin Popovici – ecumenismului! De asemenea, „Mărturisirea” nicăieri nu spune că în plus chiar ecumeniştii „se aşează pe ei înşişi automat în afara Bisericii”, cum menţionează patriarhul în scrisoarea sa! De altfel, redactorii „Mărturisirii”, ca teologi de vocaţie cunosc foarte bine că nu se poate concepe o ieşire din Biserică în mod automat”! „Mărturisirea” menţionează textual: „aşezându-se în esenţă pe ei înşişi în afara Bisericii” (paragraful 8). Tărăgănează analiza uriaşei diferenţe dintre „automat” şi „în esenţă”!
2. Patriarhul ecumenic menţionează că „legăturile cu eterodocşii au fost aprobate prin hotărâri sinodale de către toate Bisericile Ortodoxe” şi în consecinţă toţi câţi critică cele ce au loc în cadrul dialogului se opun hotărârilor panortodoxe!
Să ni se permită – cu tot respectul nostru faţă de Patriarhul Neamului – să întrebăm şi în mod public, deoarece factorii de resort ai Tronului nu răspund la toate scrisorile:
a. Care „hotărâre panortodoxă” a anulat Enciclica Sinodului Patriarhiei Ecumenice despre patriarhul Athenagora prin care se condamna fără echivoc rugăciunile în comun drept „contrare Sfintelor Canoane şi întinând sensibilitatea mărturisitoare a ortodocşilor”? Este conform cu această Enciclică a Sfântului Sinod al Patriarhiei comportamentul actual al unora pe tema rugăciunilor în comun?
b. Care „hotărâre panortodoxă” a îngăduit papei nu doar să fie prezent, ci îmbrăcat în veşmintele sale să ia parte aproape activ la Dumnezeiasca Liturghie patriarhală?
c. Care „hotărâre panortodoxă” l-a mandatat pe patriarhul ecumenic să schimbe sărutul liturgic cu papa în timpul Dumnezeieştii Liturghii din ziua sărbătorii Tronului în 2006?
d. Care „hotărâre panortodoxă” a dat permisiunea papei să se roage din partea clerului ortodox cu rugăciunea „Tatăl nostru” la mai oficială (să ni se permită) Dumnezeiască Liturghie în Catedrala Patriarhală?
e. Care „hotărâre panortodoxă” a cedat papei Tronul Catedralei Patriarhale pentru a proclama „cu capul descoperit” primatul papal? Din tronul Sfinţilor Alexandru, Grigorie, Ioan Gură de Aur, Fotie, Filotei să se propovăduiască rătăcirea! Nu este aceasta o profanare?
f. Care „hotărâre panortodoxă” a hotărât să fie lăudat cu imne papa care persistă în erezie drept „cinstit păstor şi întâistătător” şi mai mult în Catedrala Patriarhală şi în prezenţa patriarhului?
g. Care „hotărâre panortodoxă” a permis să fie lăudat în imne de către Biserica de Prim-Tron a Constantinopolului erezia papismului drept „cinstită Biserică, Scaunul lui Petru” şi mai mult în Catedrala Patriarhală şi în prezenţa patriarhului?
h. Care „hotărâre panortodoxă” a anulat cele 16 Sfinte Canoane (ale Sfinţilor Părinţi, ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale), a hotărât că se permit în continuare rugăciunile în comun cu ereticii şi că nu mai constituie o abatere canonică?
i. Care „hotărâre panortodoxă” a aprobat alcătuirea unui regulament pentru rugăciunea în comun numită „confesională” sau „inter-confesională” în cadrul întâlnirilor Consiliului Mondial al Bisericilor?
j. Care „hotărâre panortodoxă” a salutat provocatorul text al celei de-a IX – a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor în Porto Alegre (2006), conform căruia „fiecare biserică (din cele 340 de grupări protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor) este Biserică Universală, dar nu în integralitatea ei. Fiecare biserică îşi împlineşte universalitatea atunci când este în comuniune cu celelalte biserici”! De asemenea, în acelaşi text s-a recunoscut ipostasul eclezial (fiinţa bisericească) tuturor „Bisericilor” eretice protestante din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi a fost acceptat că mulţimea ereziilor şi rătăcirilor lor sunt „modalităţi diferite de formulare ale aceleiaşi credinţe” şi „diversitate a harismelor Sfântului Duh”! Este posibil să existe vreo aprobare panortodoxă pentru aceste blasfemii?...
k. Care „hotărâre panortodoxă” l-a mandatat pe patriarhul ecumenic să ofere un Sfânt Potir arhiepiscopului greco-catolic al Atenei? Nu a fost condamnată uniaţia în mod echivoc în „hotărârile sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe fără excepţie, …după cum este hotărârea unanimă a celei de-a treia Conferinţe Panortodoxe Presinodale (1986)”? De ce sunt dispreţuite atât de sfidător hotărârile panortodoxe unanime care condamnă categoric uniaţia? De ce această utilizare selectivă a „hotărârilor panortodoxe”?
În plus:
i. Nu s-a gândit patriarhul nostru că acest Sfânt Potir pe care l-a oferit ca dar arhiepiscopului greco-catolic este un potir amar pentru Biserica Greciei, dar şi pentru celelalte Biserici Ortodoxe care încă şi astăzi suspină din cauza uneltirilor greco-catolicilor? Cum vor înţelege această acţiune a patriarhului nostru fraţii noştri din Europa Răsăriteană, dar şi din Orientul Mijlociu care au pătimit şi încă pătimesc cumplit din cauza uniaţiei? Acest gest nu constituie o provocare la adresa unităţii panortodoxe?
î. Cum s-ar fi simţit patriarhul nostru dacă arhiepiscopul Atenei ar fi oferit un Sfânt Potir lui papa-Evthim ?! (Iertare pentru duritatea cuvântului!)
Şi aceste întrebări nu au sfârşit…dar nici răspunsuri…
Aceste puţine cuvinte să fie pentru a înceta justificarea despre aşa-numitele „hotărâri panortodoxe”! Măcar de-ar respeca şi de-ar păzi astăzi cei care sunt protagonişti în dialog toate hotărârile panortodoxe! Însă toate, nu selectiv! Pentru că niciodată şi niciun sinod panortodox nu a denaturat eclesiologia ortodoxă, nu a desfiinţat Sfintele Canoane consfinţite de cele trei Sinoade Ecumenice şi nu a dat nimănui dreptul de a încălca Predania şi rânduiala Bisericii, cum de multe ori se întâmplă astăzi în spaţiul ecumenic. Dacă s-ar fi întâmplat asta vreodată, atunci, oricare Sinod - chiar şi „panortodox” - s-ar fi autodizolvat şi s-ar fi transformat într-un „sinedriu al nelegiuiţilor” şi „sinagogă a celor ce viclenesc”. De altfel „ecumenicitatea” sau „tâlhăria” unui sinod nu este determinată de numărul şi de reprezentanţa celor ce participă, ci mai întâi de toate de hotărârile acestuia!
B. În consecinţă, toţi aceia care îi condamnă pe cei ce critică cele ale dialogurilor că ar fi - chipurile - împotriva dialogului, dacă nu calomniază şi ei, pervertind în mod conştient realitatea, fac o foarte mare greşeală!
Pentru că, NU! NU SUNTEM ÎMPOTRIVA DIALOGULUI! Nu există ortodox care să nege dialogul. Pentru că cel dintâi însuşi Hristosul nostru a dialogat cu păcătoşii. Dar, să fim atenţi, însuşi Hristosul nostru este Cel care în acelaşi timp a şi refuzat dialogul. A refuzat să dialogheze cu toate că a fost provocat. A refuzat să dialogheze cu Pilat, cu arhiereii marelui sinedriu şi cu regele Irod!
Suntem de acord deci cu dialogul, precum şi Domnul nostru! Însă ne opunem dialogului, precum însuşi Domnul nostru, atunci când nu sunt îndeplinite anumite condiţii clar definite de către Predania Bisericii. Aşadar suntem împotriva dialogului ca „joc fără rost”, conform plângerii formulate de Arhiepiscopul Stelian al Australiei - care a fost co-preşedinte (al Comisiei Mixte de Dialog) timp de 20 de ani - despre cum se desfăşoară acesta astăzi. Menţionez doar trei puncte:
1. Sfidarea sistematică a Predaniei bisericeşti prin rugăciunile în comun din ce în ce mai dezvoltate şi mai răspândite! Am depăşit simplele rugăciuni în comun şi mergem cu toată viteza spre co-liturghisiri – pentru moment nedepline (imperfecte)… şi ceea ce este cel mai rău: încercăm să impunem nelegiuirea noastră ca pe o lege a lui Dumnezeu (A se vedea opinia lui Feida despre rugăciunile în comun)!
2. Unii „profesionişti” (conform profesorului Veltsi) ai dialogului hotărăsc fără poporul lui Dumnezeu (laici şi clerici), şi chiar şi în lipsa Sinoadelor Bisericilor Autocefale.
De pildă: Şase Biserici Autocefale, adică aproape jumătate din Ortodoxie (!) (Patriarhia Ierusalimului, Biserica Serbiei, a Bulgariei, a Georgiei, a Greciei, a Cehiei şi Slovaciei) nu au participat, iar în sinod au şi condamnat textul înţelegerii de la Balamand (a VII – a întâlnire a Comisiei Mixte - 1993) ca inadmisibilă din punct de vedere ortodox, străină de Predania ortodoxă şi contrară hotărârilor Conferinţelor Panortodoxe (vezi Scrisoarea din 08.12.1994 a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei către Patriarhul Bartolomeu)! Şi cu toate acestea nu s-a sinchisit nimeni dintre „profesionişti”, iar dialogul continuă, cu urmarea că reprezentanţii ortodocşi consideră acest text valid şi bază de dezbatere în demersul dialogului! Acest comportament arată respect faţă de Sinoadele celor şase Biserici Autocefale? Sau acest comportament arată respect faţă de unitatea panortodoxă?!
3. În hotărârile panortodoxe se condamnă în mod repetat uniaţia. Şi totuşi la dialog participă şi … greco-catolicii! Unde este aşadar respectul faţă de hotărârile panortodoxe în cadrul dialogului, aşa cum se desfăşoară el astăzi?
Prin urmare cine dispreţuieşte hotărârile panortodoxe? Cei care exercită o critică pe motiv teologic sau cei care participă la „jocul fără rost”?
C. Unii au protestat deoarece, precum spuneau, „Mărturisirea de credinţă” îi…”dezbisericeşte” («εξωεκκλησιάζει», îi scoate în afara Bisericii)!
Dar să fim cu multă luare aminte toţi:
1. Nimeni să nu se neliniştească, să nu se tulbure, deoarece nimeni nu se „dezbisericeşte” printr-o semnătură! Oricâte semnături am aduna şi ale laicilor, şi ale clericilor, şi ale arhiereilor!
2. Nimeni însă să nu se liniştească că prin semnăturile sale -chipurile - ar putea să-i „dezbisericească” pe alţii şi astfel să scape de protestele lor! Orice reducere la tăcere a celuilalt punct de vedere nu poate fi acceptabilă azi nici în Biserică, nici în societatea noastră!
3. Fiecare dintre noi însă să privegheze, deoarece există pericolul de a se „dezbiserici” singur, nu „în mod automat” (!), ci „în esenţă”, din cauza cuvintelor şi a comportamentului său. Oficializarea „dezbisericirii” poate să întârzie sau chiar să nu fie exprimată în această viaţă! În cealaltă viaţă însă ce se va întâmpla?
Să nu uităm cazul Sfântului Maxim Mărturisitorul: un simplu monah a luptat pentru credinţă şi pentru predania Bisericii noastre cu aproape întreaga pentarhie (patriarhii Romei, Constantinopolului, Alexandriei şi Antiohiei), cu „Biserica” „oficială”, care căzuse în erezie! Niciunul nu a fost „dezbisericit”. Din contră, pe el l-au „dezbisericit” puternicii patriarhi ai lumii şi alţii şi a murit exilat! Dar după moartea lui vine Sinodul al VI – lea Ecumenic şi se întemeiază pe teologia simplului monah Maxim şi dă dreptate simplului monah Maxim şi cateriseşte, condamnă şi anatematizează ca eretici ŞAPTE PATRIARHI şi alţi episcopi!
Pentru istorie au fost condamnaţi:
Honoriu, papă al Romei!
Patru patriarhi ecumenici ai Constantinopolului: Serghie, Pir, Pavel al II – lea şi Petru!
Patriarhul Alexandriei Kir!
Patriarhul Antiohiei Macarie!
Episcopii Ştefan Polihronie şi Constantin!

D. La sfârşitul scrisorii sale, patriarhul ecumenic cere arhiepiscopului Atenei şi „respectabilei Ierarhii din jurul său ca în cel mai scurt timp posibil să ia o poziţie în mod oficial faţă de aşa-numita „Mărturisire de Credinţă” şi faţă de clericii care au semnat-o”!
Este de-a dreptul uimitor: De ce patriarhul ecumenic şi Sinodul din jurul său cer de la Biserica Greciei să ia o poziţie şi nu au luat-o ei înşişi „faţă de clericii care au semnat”, după cum s-a şi întâmplat mai demult cu pururea pomenitul Hristodulos? Ar fi evitat în felul acesta posibile probleme de unitate în interiorul Ierarhiei noastre!
Fără îndoială este foarte trist ca un Părinte să întâmpine neliniştea copiilor săi printr-o acţiune duşmănoasă şi să stea „împotriva…clericilor”, adică a copiilor săi! Foarte trist este ca Părintele să fie protagonistul dialogului în afara casei, cu toţi vecinii, cu cei de aproape şi cu cei de departe, şi să refuze sistematic să discute cu copiii săi rezervele lor justificate sau chiar nejustificate!
Este foarte trist să întreţină „Dialogul Teologic” cu eterodocşii şi să refuze să dialogheze teologic cu co-slujitorii Săi de aceeaşi credinţă în Trupul lui Hristos!
Este foarte trist să ceară luarea de măsuri „împotriva” copiilor săi – şi oare ce măsuri? Oare ale cenzurii prestabilite şi a reducerii la tăcere a celuilalt punct de vedere? Unde ne aflăm!?
Însă, vai acelui Părinte care dispreţuieşte strigătul de durere (agonie) al copiilor săi. El însuşi îşi zdruncină în conştiinţa sa autoritatea paternă. Şi să nu ne scape faptul că autoritatea paternă nu se impune prin reducerea la tăcere a criticii, ci este insuflată chiar şi copiilor „fără orânduială, obraznici”. Dacă lucrul acesta este valabil în paternitatea biologică, cu atât mai mult are aplicabilitate în cea duhovnicească!
Însă să fie tuturor foarte clar, că arhiereii, athoniţii şi ceilalţi egumeni cu obştile lor şi alţi clerici şi monahi şi laici din multe Biserici Ortodoxe care înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei noastre, semnând „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” ne exprimăm durerea şi dezacordul faţă de dispreţul sistematic al Predaniei noastre duhovniceşti care are loc în spaţiul ecumenist, suntem şi vom rămâne membri ai Bisericii noastre orice s-ar întâmpla! Chiar şi dacă Părinţii noştri ne produc amărăciune şi ne refuză paternitatea prin comportamentul lor, vom rămâne mădulare ale Bisericii noastre Ortodoxe!

Patra, 06.10.2009
Părintele A.K.G.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

NEAFECTAŢI ŞI INFLEXIBILI LA INTIMIDĂRI, AMENINŢĂRI ŞI ŞANTAJ

2009-10-22T04:16:00.000-07:00

8.10.2009
Clerici şi monahi dau un răspuns la ameninţările Patriarhului Ecumenic printr-o scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii din Grecia, în care condamnă încercarea Fanarului de a interveni în treburile interne ale Bisericii Greciei.
În scrisoarea-răspuns către Patriarhul Ecumenic şi Mitropolitul Pergamului sunt enumerate o serie din acţiunile Patriarhului Ecumenic care au avut loc fără nici o hotărâre panortodoxă. Sunt condamnate intimidările şi ameninţările Patriarhului Ecumenic şi se stigmatizează „cunoscuta tactică a afurisirilor şi a condamnării colective, care nu acceptă a acorda drept la replică, care e incapabilă a accepta o altă opinie, care desfiinţează pe oricine ar încerca să o emită. Cunoscuta tactică, care se rezumă la convingerile cu forţa, conducere, călăuză, impunere totalitară şi sclavie bisericească”.
Se face referire la abandonarea problematicii Uniaţiei şi la acceptarea poziţiilor Vaticanului, precum şi la întrunirea viitoare a Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic, ce va avea loc peste puţine zile în Cipru.
În cele din urmă, se declară categoric că monahii, clericii şi credinciosul popor vor continua să lupte pentru păzirea neprihănitei Credinţe Ortodoxe, rămânând „neafectaţi şi inflexibili la intimidări, ameninţări şi şantaje”.

Textul întreg al scrisorii are următorul conţinut:

8 octombrie 2009

Către Respectabila Ierarhie a Bisericii Greciei

Preafericite,
Înaltpreasfinţiţi şi Sfinţi Arhierei,

În ultimele zile şi cu prilejul Adunării în Cipru a plenului Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici, se pregăteşte din partea Patriarhiei Ecumenice o încercare de ponegrire, de calomniere, de intimidare şi reducere la tăcere a tuturor acelora care şi-au exprimat în ultima perioadă împotrivirea la deschiderile ecumeniste actuale şi la demersul Dialogului Teologic.
Această încercare a luat o expresie oficială în două scrisori: una a Sanctităţii Sale, Patriarhul ecumenic, kir Bartolomeu, către Preafericitul Arhiepiscop al Atenei şi a toată Grecia, kir Ieronim, şi una a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Ioan de Pergam către toţi Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi ai Bisericii Greciei.
În ambele scrisori se observă elemente ale unei tactici de intervenţie şi de penetrare în problemele interne ale Bisericii Greciei, de dezorientare şi de raportare selectivă la fapte şi hotărâri, precum şi o totală lipsă de argumente şi de motive întemeiate.
Din stilul şi conţinutul scrisorilor rezultă o depreciere la adresa Bisericii Greciei, a Înaltpreasfinţiţilor Mitropoliţi ai Ei, a clericilor şi monahilor Ei, a profesorilor Ei de Teologie şi a poporului Ei credincios. Pe toţi aceştia îi consideră vinovaţi de „tendinţe zelotiste”, dispoziţie schismatică, lipsă de informare, „neglijenţă”, „nerespectare a hotărârilor sinodale”, „patimă, fanatism sau mania auto-afirmării”.
Este cunoscută tactica afurisirilor şi a condamnării comune, care nu înţelege a acorda dreptul la replică, care e incapabilă în a accepta o altă opinie, care desfiinţează pe oricine ar încerca să o emită. Cunoscuta tactică, care se rezumă la convingerile cu forţa, conducere, călăuză, impunere totalitară şi sclavie bisericească. Este evidentă dispoziţia celor doi înalţi demnitari de a interveni în problemele interne ale Bisericii Greciei. Prin catalogări şi sugestii necuvenite, prin şantaje şi ameninţări indirecte se încearcă conducerea şi manipularea ierarhilor şi urzirea artificială a hotărârii lor.
Biserica Greciei este chemată în felul acesta să-i condamne în esenţă pe propriii Ei episcopi, pe clericii Ei, pe monahii Ei şi pe poporul Ei credincios, care au semnat şi continuă să semneze „Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului”, de vreme ce, conform Patriarhul Ecumenic, „necondamnând, dar acceptând prin tăcere... creează problematizare (nelinişte) nu doar turmei Ei, ci şi celorlalte Biserici Ortodoxe care sunt în comuniune cu Ea”. Dacă Biserica Constantinopolului ar fi avut o turmă sensibilă la evenimentele ecumeniste, ar fi înfruntat aceleaşi nelinişti şi aceleaşi bune problematizări. Biserica tradiţională a Greciei nu numai că nu creează probleme comuniunii cu celelalte Biserici Ortodoxe, ci pe Ea şi pe forţele Ei teologice sănătoase şi viguroase se sprijină întotdeauna fraţii noştri de aceeaşi credinţă, după cum s-a putut observa şi din larga primire interortodoxă a „Mărturisirii”.
Şi ne întrebăm cu durere în suflet, dacă Patriarhul Ecumenic a luat în calcul vreodată nu doar problematizarea, ci durerea profundă, deznădejnea şi marea sminteală pe care o provoacă el însuşi şi conformarea cu ereticii în turma ortodoxă.
Critică textul „Mărturisirii de Credinţă” cum că în el – chipurile – „există sămânţa schismei”. Şi ne întrebăm: cum prezintă cu atâta uşurinţă drept schismatice cele proprii credinţei noastre? Sunt schismatici Sfinţii şi Părinţii Bisericii noastre, care au legiuit şi au dogmatizat Adevărul şi scumpătatea Credinţei noastre Ortodoxe? Nu cumva aceasta confirmă inadmisibila teză mai veche a Patriarhului, conform căreia strămoşii noştri, care ne-au lăsat ca moştenire schisma, au fost victimele nefericite ale şarpelui-începătorul răutăţii şi se află deja în mâinile lui Dumnezeu, Dreptul Judecător? (Επίσκεψις, 30.11.1998).
În ambele scrisori se invocă continuu hotărârile panortodoxe, referitoare la continuarea Dialogului Teologic cu eterodocşii. Aceste hotărâri nu au fost puse la îndoială niciodată de către cei ce critică ecumenismul, cu toate că, desigur, ele nu constituie o descoperire divină şi nici nu au o putere mai mare decât hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi decât învăţătura şi conştiinţa dogmatică a Bisericii.
Critica exercitată se referă în principal la deschiderile, acţiunile şi textele care nu s-au făcut în baza vreunei hotărâri panortodoxe şi nu au fost girate sinodal niciodată, ci, dimpotrivă, au fost întâmpinate negativ de partea ortodoxă. Este vorba despre punerea în practică şi acceptarea de facto a panereziei ecumenismului.
În scrisoarea sa către Preafericitul Kir Ieronim, Patriarhul Ecumenic susţine: „contactele cu eterodocşii sunt aprobate prin hotărâri sinodale de către toate Bisericile Ortodoxe.
Şi se pune întrebarea:
Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea Patriarhului Ecumenic la liturghiile catolice de la Vatican?
Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea ereziarhului Papă la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă şi schimbarea sărutului liturgic cu Patriarhul Ecumenic?
Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea la rugăciunile în comun şi la actele de cult cu eterodocşii?
Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au făcut acceptabile pentru partea ortodoxă teoriile eretice ale ramurilor, Bisericilor surori, celor doi plămâni, a acceptării botezului eterodocşilor?
Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au recunoscut Vaticanul drept Biserică şi pe Papă drept episcop canonic, coresponsabil pentru păstorirea creştinilor?
Invocarea insistentă a hotărârilor sinodale şi retranşamentul în ele face cu totul lipsită de credibilitate argumentaţia celor două scrisori, de vreme ce - după cum se dovedeşte, multitudinea acestor acţiuni ale lor au fost realizate în lipsa, peste sau chiar contra unor hotărâri sinodale.
Semnalăm şi cunoscuta tactică a liniei duble de plutire. O linie foarte ortodoxă în cadrul Conferinţelor Panortodoxe şi în călătoriile prin Mitropoliile Greciei şi în Sfântul Munte şi o altă linie ecumenistă în contactele cu eterodocşii. Nu ceea ce este da, da şi ceea ce este nu, nu; ci uneori da, alteori nu.
De pildă, hotărârile celei de a III-a Conferinţe Panortodoxe Presinodală (1986) pe care o invocă Patriarhul Ecumenic, au fost încălcate în mod repetat într-un asemenea măsură, încât de-acum ele constituie o literă goală.
Menţionăm ca pe un exemplu semnificativ textul final al celei de-a IX-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre, care a fost semnat în comun şi cu reprezentanţii ortodocşi şi în care se declară că „mărturisim Biserica cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică, după cum este mărturisită Ea de către Simbolul niceo-constantinopolitan (381). Orice biserică (notă: care participă în Consiliul Mondial al Bisericilor) este Biserica Universală, şi nu doar o parte a Ei. Fiecare biserică este Biserica Universală, dar nu în integralitatea ei. Fiecare biserică îşi desăvârşeşte universalitatea ei, atunci când este în comuniune cu celelalte biserici” (Porto Alegre, februarie 2006).
În tot ceea ce priveşte Dialogul Teologic Bilateral cu romano-catolicii, în cadrul Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic, este evidentă abaterea de la hotărârile şi angajamentele panortodoxe. Este semnificativ că memoriile Întâistătătorilor ortodocşi pe care le invocă doar selectiv Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Pergam, pun ca şi condiţie pentru continuarea Dialogului şi schimbarea tematologiei lui, condamnarea anterioară substanţială a Uniaţiei.
Desigur că problema Uniaţiei nu a fost dezbătută nici la Belgrad în 2004, nici la Ravenna în 2007 în cadrul întrunirilor respective ale Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic. Mai mult, în Textul de la Ravenna se face o delimitare indirectă, dar foarte evidentă, între tema Uniaţiei şi ceea ce se dezbate în faza prezentă a Dialogului. Textul de la Ravenna menţionează: „Din anul 1990 până în anul 2000, tema principală care a fost dezbătută de Comisie a fost cea a „Uniaţiei” (Textul de la Balamand din 1993, Baltimore, 2000), temă pe care o vom examina mai departe în viitorul apropiat. În prezent, depăşim această temă care s-a expus la sfârşitul Textului de la Valaam şi studiem teme referitoare la comuniunea bisericească, sinodalitate şi autoritate”.
Lăsăm la o parte inadmisibila şi provocatoarea trecere sub tăcere şi absenţă la Ravenna a condamnării Uniaţiei prin hotărârea plenului la Freising (Monaco, 1990), care dovedeşte cât de lipsiţi de credibilitate sunt reprezentanţii Vaticanului la Dialog, pentru că unele hotărâri sunt acceptate, iar altele sunt respinse, „scriindu-ne” – conform zicalei – „la încălţămintea lor mai veche” şi observăm că este un pretext şi un subterfugiu al Mitropolitului de Pergam faptul că tema Uniaţiei se va dezbate în curând, în cadrul dezbaterii temei referitoare la primatul papal. Tema Uniaţiei se părea că s-a definitivat prin hotărârea de la Freising (Monaco), unde ortodocşii şi romano-catolicii au semnat condamnarea Uniaţiei. Ar trebui să se ruşineze şi nu să atace cei care au umilit Ortodoxia la Balamand, în Liban (1993), unde, în absenţa a şase Biserici Autocefale (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia, Cehoslovacia) am fost atraşi spre o nouă şi inutilă dezbatere despre Uniaţie, prin care, la pretenţia Vaticanului, am anulat hotărârea de la Monaco (1990), am disculpat Uniaţia şi, ceea ce este mai rău, am mers mai departe spre cedări serioase în temele credinţei; am egalizat acolo eclesiologic „Biserica Romano-Catolică” cu cea Ortodoxă, negând că Biserica Ortodoxă este cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi doar acest lucru ar fi trebuit să astupe gura şi să reţină condeiul celor care îndrăznesc să vorbească despre respectarea hotărârilor sinodale, hotărâri pe care le-au încălcat sistematic. Mai mult, continuăm să acceptăm Uniaţia ca partener co-vorbitor în cadrul Dialogului.
Iar în tot ceea ce priveşte integral Textul de la Ravenna care a primit critici foarte dure din partea ortodoxă, deoarece cedează eclesiologia ortodoxă ereticilor, până astăzi nu a existat nici măcar o dezbatere, informare, hotărâre sau aprobare la nivel sinodal din partea Bisericii Greciei.
La ce hotărâri panortodoxe se referă cei doi demnitari, când nu există nici măcar aprobări sinodale ale Bisericii Greciei referitoare la cele zece texte ale întrunirilor anterioare ale Comisiei Mixte?
Cum se va duce trimisul sinodal al Bisericii Greciei să participe la redactarea noului Text al Comisiei, când nu a fost aprobat sinodal cel anterior, care desigur constituie şi baza Dialogului prezent? Ce credibilitate poate să aibă un astfel de Dialog (sub copreşedenţia Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Pergam), când el este indiferent faţă de aprobarea sinodală a concluziilor lui de către Bisericile Ortodoxe Locale care participă la el?
De ce protestează împotriva „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului”, care constituie o participare sinodală a pleromei Bisericii, pe care ar fi trebuit să o caute şi nu să o afurisească? Aceasta nu înseamnă eclesiologie ortodoxă, ci ierokratia (sfânta autoritate) papală.
Această ierocratică „autoritate şi aprobare a hotărârilor sinodale” o apără Mitropolitul de Pergam şi acesta este „riscul eclesiologic (provocarea eclesiologică)” pentru care se nelinişteşte?
Întrebarea ce urmează este într-adevăr necruţătoare. Însă nu aşa cum o perverteşte Mitropolitul de Pergam încheindu-şi scrisoarea, în care se întreabă dacă „Există Ortodoxie şi dogme ale credinţei în afara hotărârilor sinodale?”, ci precum este valabil în realitate. Adică: Există hotărâri sinodale în afara Ortodoxiei şi a dogmelor credinţei?
Aceasta este adevărata provocare: păzirea Adevărului şi a scumpătăţii Neprihănitei noastre Credinţe Ortodoxe, exprimate sinodal de către Preasfânta noastră Biserică în cadrul funcţionalităţii Ei neîmpiedicate de Biserică Ortodoxă Locală Autocefală.
Această provocare nu vom înceta, prin harul lui Dumnezeu, a o apăra şi a o păzi neafectaţi şi inflexibili în faţa intimidărilor, ameninţărilor şi şantajelor. Problematizarea celor doi Înalţi epistolografi este neîntemeiată. Eclesiologia ortodoxă este atacată de tendinţe ierocratice, care ignoră pleroma Bisericii din dispreţ faţă de Predania ierocanonică şi patristică, după cum a fost ea definită şi formulată în cadrul Sinoadelor Ecumenice şi Locale cu privire la poziţia noastră în faţa ereticilor, dar şi de implicarea puternică şi nelimitată, relativ recentă, în problemele Bisericii Autocefale a Greciei.
Cu încredere în respectabila Ierarhie a Bisericii noastre, rugăm filial pe Preafericitul Arhiepiscop şi pe Înaltpreasfinţiţii Arhipăstorii noştri să hotărască şi să se poziţioneze sinodal, prin luminarea Sfântului Duh şi să odihnească în Hristos turma lor, care se nelinişteşte de lipsa de informare, aşteptând glasul Mamei ei -Biserica.

Cu profund respect,
Sinaxa Clericilor şi Monahilor:

Arhimandritul Markos Manolis, Întâistătătorul duhovnicesc al „Uniunii Ortodoxe Panelenice”
Arhimandritul Hrisostomos Pihos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Longobarda
Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Egumenul Sfintei Mănăstiri Marea Meteoră
Arhimandritul Maximos Karavas, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Paraschevi din Milohorios-Ptolemaida
Arhimandritul Theoklitos Volkas, Egumenul Sfintei Sihăstrii a Sfântului Arsenie Capadocianul, Halkidiki
Arhimandritul Grigorios Hatzinikolau, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi din Ano Gatzeas, Volos
Arhimandritul Sarantis Sarantos, preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu din Amarousios, Attika
Protopresbiterul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Atena
Protopresbiterul Theodoros Zisis, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Tesalonic
Gheron Ieromonah Evstratios Lavriotul
Presbiterul Anastasios Gotsopulos, preot slujitor la Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae din Patra.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/)

A DOUA SCRISOARE A PROFESORULUI TSELENGHIDIS CĂTRE SFÂNTUL SINOD

2009-10-22T04:15:00.001-07:00

(UN RĂSPUNS INDIRECT LA SCRISOAREA MITROPOLITULUI DE PERGAM )

UNIVERSITATEA ARISTOTELICĂ
DIN TESALONIC
FACULTATEA DE TEOLOGIE
SECTORUL: TEOLOGIE
TESALONIC, 05.10.2009
CATEDRA DE TEOLOGIE
DOGMATICĂ
PROFESOR:
DIMITRIOS TSELENGHIDIS
54124 TESALONIC
TELEFON BIROU: 2310-996957
TELEFON DOMICILIU: 2310-342938

Către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei
Ι. Γενναδίου 14
115 21 Αθήνα

Notificare: Către toţi ierarhii Bisericii Greciei

Preafericite Sfinte Preşedinte,
Înalt Preasfinţiţilor Arhierei,

Prin scrisoarea din 10.09.2009, m-am adresat Dumneavoastră, conform rânduielii canonice a Bisericii noastre, pentru a Vă expune ca ultim membru al ei punctul meu de vedere asupra Dialogului Teologic Bilateral în discuţie, ce va avea loc între ortodocşi şi romano-catolici în Cipru, în octombrie anul curent.
Cu uimire însă m-am încredinţat că anumite persoane ecleziastice, care nu aparţin Bisericii Greciei şi conduc Comisia Dialogului Teologic mai sus numit, s-au resimţit în mod deosebit şi una dintre ele a trecut în mod inutil la distorsionarea adevărului pe care l-am exprimat. Mai precis, cererea mea rezonabilă şi evidentă de a hotărî sinodal Biserica Greciei asupra temei care se va dezbate în Cipru, a fost prezentată distorsionat. S-a susţinut cum că eu –chipurile - „strig că Ortodoxia este în pericol, deoarece Întâistătătorii care o păstoresc nu împărtăşesc părerea mea”. Cu siguranţă cele pe care le-am susţinut atunci sunt expuse în scris înaintea Voastră, precum şi toate câte susţine reclamantul. Aş fi putut desigur să-mi expun opiniile în ziare, în periodice şi în mijloacele de comunicare în masă. Dar evident din motive ecleziologice am dorit să mă adresez Dumneavoastră, după cum prevede rânduiala ecleziastică.
Având desăvârşită încredere fiască în Duhul discernământului care vă însufleţeşte, las iubirii Voastre să distingeţi care este în ultimă instanţă adevărul. Însă pentru a evita unele posibile răstălmăciri, sunt dator pentru încă o dată să ofer smerit explicaţiile plauzibile de mai jos concentrându-mă pe esenţa temei:

1. Cauza trimiterii scrisorii mele din 10.09.2009.

În scrisoarea amintită mai sus explicam de ce v-am trimis-o. Adică: luând legătura cu unii arhierei pentru a afla „dacă Biserica Greciei a dezbătut sinodal şi a luat o poziţie vizavi de Dialogul Teologic Bilateral în discuţie referitor la primatul papal, mi-au răspuns că nu cunoşteau întreaga problematică. Astfel, am considerat util să vă scriu”, pe de-o parte, şi ei înşişi mi-au propus să mă adresez Dumneavoastră, dar şi eu personal am simţit-o ca pe o datorie ce-mi revine.
Este adevărat că mi-a provocat o profundă neplăcere acest fapt, că ierarhii noştri nu cunoşteau cele ce se întâmplă. Aşadar m-am întrebat de ce unii îi ţin pe arhierei în ignoranţă şi de ce nu revendică informarea sinodului şi hotărârea lui în teme atât de serioase ale Bisericii întregi.

2. Cererea mea.

După cum V-aţi încredinţat, cererea mea, care a fost depusă înaintea Dumneavoastră, era foarte precisă. Cu alte cuvinte, în legătură cu Comisia Mixtă Internaţională asupra Dialogului Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici în Cipru, în mod esenţial, am amintit că rânduiala canonică a Bisericii impune:
a) tema să fie adusă la cunoştinţă respectabililor noştri ierarhi.
b) tema să fie supusă dezbaterii Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, pentru a fi discutată; în baza planului (proiect) existent al Comisiei, Ierarhia să ia o poziţie şi să emită propunerea sa sinodală.
Şi, în final
c) reprezentantul Bisericii Greciei să ducă în Cipru poziţia ei sinodală, iar el însuşi să se mişte în cadrele hotărârilor acesteia.

Aceasta a fost unica mea cerere mai elaborată, conform cu ecleziologia şi rânduiala canonică a Bisericii noastre. M-am încredinţat însă cu uimire că „cercurile” cunoscute, care conduc Dialogul Teologic, dar nu aparţin Bisericii Greciei, în loc să se bucure şi să laude un simplu credincios care respectă rânduiala canonică a Bisericii şi cere ca aceasta să fie pusă în aplicare printr-o poziţie sinodală a Bisericii Greciei, s-au dedat la o luptă de descurajare a împlinirii acestei cereri. Au intervenit în treburile interne ale Bisericii Greciei folosind argumente mincinoase cu o dispoziţie calomniatoare la adresa mea, susţinând că – chipurile, sunt indiferent şi – în consecinţă – nu mă supun actelor sinodale (semnate) ale Întâistătătorilor Bisericilor, sau că – chipurile - strig că Ortodoxia este în pericol, deoarece Întâistătătorii ce o păstoresc nu împărtăşesc opinia mea. Din nefericire, toate acestea ei le spun în clipa în care eu cer ca ierarhii Bisericii noastre să hotărască în mod sinodal.
Aşadar, în mod rezonabil mă întreb referitor la poziţia lor: toţi aceia care mă judecă au limitat metodologia Dialogului Teologic doar la nivelul Întâistătătorilor? De aceea arată o astfel de reacţie doar la cererea unui simplu credincios, care cere ca Biserica să se exprime sinodal? Aceia care vorbesc despre ecleziologie şi pun ca temă a dialogului teologic ecleziologia, învinovăţesc credinciosul care acţionează ecleziologic şi care cere punerea în practică a acestei ecleziologii de către Biserica sa, deoarece doreşte ca arhiereii să fie informaţi şi să hotărască în consecinţă în mod sinodal? Cum se explică atâta frică pentru deplina punere în aplicare şi funcţionare a instituţiei sinodale a Bisericii? Doresc cumva în locul acestuia (a Sinodului) vreun oarecare „sistem al Întâistătătorilor”?
Până în prezent au avut loc zece întruniri ale Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic (în Patmos-Rodos, în Monaho, în Hania, la Bari, la Noul Valaam, la Freissing, la Balamand, la Baltimore, la Belgrad şi la Ravenna). Când temele acestor întruniri ale Comisiei Mixte Internaţionale au fost puse în atenţia Corpului Ierarhiei Bisericii Greciei, pentru a lua o poziţie faţă de ele în mod sinodal? Când reprezentantul Bisericii Greciei a participat la întrunirile Comisiei Mixte Internaţionale având în minte şi în mâinile sale hotărârea sinodală a Bisericii sale, pe care a reprezentat-o şi a expus-o? Dar, dacă pentru vreuna din aceste întruniri nu a existat o hotărâre sinodală, care hotărâre a reprezentat-o şi a expus-o reprezentantul Bisericii Greciei? Dacă însă astfel stau lucrurile şi arhiereii noştri se află în necunoştinţă de toate câte s-au întâmplat, cum se mai susţine că dialogul se desfăşoară nu prin acţiunile anumitor persoane sau Biserici, ci prin hotărârile - fără excepţie - ale tuturor Bisericilor Autocefale şi Autonome?

Preafericite Sfinte Întâistătător al Bisericii noastre,

Înalt Preasfinţiţilor Arhierei,

Ca un smerit membru al Bisericii Greciei, nici nu învinovăţesc pe nimeni, nici mult mai mult nu vreau să-mi impun opinia mea personală. Singurul lucru, asupra căruia arăt interes, este hotărârea sinodală a Ierarhiei Bisericii noastre asupra întrunirii Comisiei Mixte Internaţionale în Cipru. Pentru mine aceasta este în mod esenţial ceea ce cer. Părerile persoanelor care conduc Dialogul, dar şi ale Întâistătătorilor Bisericilor, îmi sunt respectabile doar ca păreri personale şi nu ca păreri care sunt împărtăşite de întregul Bisericii. De aceea, voi şi aştepta smerit ca Biserica noastră să se exprime în Duhul Sfânt, sinodal şi liber, referitor la întrunirea din Cipru, şi nu sub stări de presiune pe care le creează anumiţi factori, care nu aparţin Bisericii noastre Locale. Aceşti factori, în timp ce pe de-o parte arată că sunt deranjaţi, când reclamăm luarea unei hotărâri sinodale, pe de altă parte, indirect, dar evident, ne dau impresia că vor să impună linia lor directoare.
Permiteţi-mi să închid scrisoarea mea cu adevărul ecleziologic subînţeles. Biserica Ortodoxă este aceea pe care o mărturisim în Simbolul Credinţei drept „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Biserica Greciei este autocefală şi va trebui în mod liber şi neinfluenţată să se exprime sinodal.

Cu profund respect,
sărut dreapta Dumneavoastră,
Dimitrios Tselenghidis,
Profesor al Facultăţii de Teologie
din cadrul Universităţii Aristotelice

P.S.: Sunt la dispoziţia respectabilei Ierarhii pentru orice explicaţie.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/)

PROTOPREZBITER TEODOROS ZISIS: FOTIS KONTOGLU RĂSPUNDE PATRIARHULUI BARTOLOMEU

2009-10-22T04:11:00.000-07:00

„Discutăm cu ereticii de zeci de ani şi suntem reticenţi în a discuta cu fraţii noştri ortodocşi? Va fi un prilej bun, chiar şi într-un dialog public televizat sau în oricare alt spaţiu, să dialogheze şi ortodocşii cu ecumeniştii de pe picior de egalitate, cu acelaşi număr de vorbitori şi cu un auditoriu liber, să ni se dea acces liber la posturile de radio şi la canalele de televiziune ale Bisericii, din care a fost exclus cuvântul ortodox patristic cu intervenţii de sus. De ce se tem de adevăr?”

Sanctitatea Voastră, aici şi acum, dialog public...
(Aveţi curajul?)

1. Patriarhul s-a contaminat din îmbrăţişarea Papei.

Toţi aceia care îl cinstesc şi îl apreciază pe Fotie Kontoglos ştiu că el nu a fost doar un excepţional iconograf, care a revigorat iconografia bizantină în faţa pericolului dispariţiei ei din cauza artei renascentiste apusene; nu a fost doar excepţionalul literat, recunoscut şi înainte de întoarcerea sa la linia ortodoxă patristică. Există şi o a treia latură care întregeşte icoana sa, o a treia dimensiune, pe care o prezintă foarte frumos fericitul întru adormire stareţ Teoklitos Dionosiatul, în cartea sa „Fotis Kontoglu în cea de-a treia lui dimensiune ”. Fotis Kontoglu, în afară de iconograf şi literat, este de asemenea şi un mărturisitor al Credinţei Ortodoxe, pe care a susţinut-o, a apărat-o cu o mulţime de articole, dar şi cu scrierea unei cărţi speciale: „Ce este Ortodoxia şi ce este papismul?” , atunci când papismul, la începutul anilor 1960, avându-i aliaţi pe filocatolicul patriarh Athenagora, mulţi profesori ai Facultăţilor de Teologie şi un număr mare de episcopi, a încercat să distrugă Ortodoxia, să reuşească ceea ce a urmărit de veacuri şi continuă să urmărească consecvent şi astăzi.
Fotis Kontoglu s-a grăbit să se alăture bătrânului Arhiepiscop al Atenei, Hrisostomos al II-lea Hatzistavros (1962-1967), care s-a opus puternic planurilor şi deschiderilor lui Athenagora. Prin articolele sale dorea să lumineze pleroma ortodoxă, pe care păstorii năimiţi încercau s-o predea lupului papismului. În afara cărţii lui pomenite mai sus, circulă şi cartea sa „Antipapika” („Împotriva papalităţii”), o colecţie de scrisori deschise şi de articole care au fost publicate în „Orthodoxos Typos” între anii 1963-1970 şi au fost publicate de către editurile omonime în 1993, sub îngrijirea unui alt mărturisitor al Ortodoxiei, profesorul bizantinolog Constantinos Cavarnos.
Fotis Kondoglu nu a întârziat cu un limbaj curajos şi tăios să-l mustre chiar pe patriarhul Athenagora însuşi şi pe mulţi arhierei ai Tronului Ecumenic, care, deşi cunoşteau bine ce fel de vipere se ascund în lojele întunecate ale Vaticanului şi câte nenorociri a suferit Ortodoxia noastră din partea severilor fraţi buni ai Romei , se grăbesc să supună Biserica Ortodoxă papei, divizând turma ortodoxă, care încearcă o repulsie doar la gândul că Patriarhul Ecumenic s-a îmbrăţişat cu papa şi s-a contaminat de această urâciune a ne-cinstirii .

2. Contaminarea ecumenistă a avansat

Din îmbrăţişarea contaminată a patriarhului Athenagora cu papa Paul al VI – lea, în ianuarie 1965 la Ierusalim, au trecut deja 44 de ani. Contaminarea a avansat acum mult mai mult. Schismatica şi eretica biserică a Romei este recunoscută acum ca biserică-soră cu taine valide şi har mântuitor; marile şi enorm de multele rătăciri eretice ale ei care au fost combătute de către marii Sfinţi Părinţi - Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Evghenicul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Athanasios din Paros, Sfântul Nectarie al Pentapolei şi de mulţi alţii, acum sunt concepute ca diferenţe legale care nu au nevoie de corectare. Sfintele Canoane care interzic rugăciunile în comun cu ereticii sunt distorsionate ermineutic şi lipsite de legitimate fiind prezentate ca nevalabile pentru epoca actuală, iar papa, în loc să fie anatematizat conform cu Predania şi sfatul Sfântului Cosma Etolianul: „Pe papa să-l blestemaţi!”, este primit în Biserica Patriarhală a Sfântului Gheorghe, tămâiat şi binecuvântat cu tropare şi imne ca un sfânt, co-prezidează (şezând în tronul arhieresc – n.tr.) în Dumnezeiasca Liturghie Ortodoxă şi purtând omofor schimbă sărutul liturgic cu patriarhul şi rosteşte „Tatăl nostru”. Sfânta Predanie canonică şi patristică a fost călcată în picioare şi nimicnicită, prin fapte şi acte, după ce mai înainte, într-un text patriarhal, Sfinţii Părinţi mărturisitori care au salvat Ortodoxia de papism au fost catalogaţi drept organe ale şarpelui începătorul răutăţii, adică ale diavolului, având nevoie de rugăciunile noastre şi de mila lui Dumnezeu .

3. În loc să-şi pună probleme s-au simţit ofensaţi şi ameninţă

Pentru această evoluţie, neliniştindu-se şi nevoindu-se, ca şi Fotis Kontoglu, care astăzi, dacă ar fi trăit, ar fi scris texte polemice de apărare a credinţei mult mai dure, noi, membrii unei sinaxe atipice de clerici şi monahi, am alcătuit un text teologic trezvitor şi serios – cunoscut de acum panortodox, şi anume „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, care a fost primită cu entuziasm de către pleroma ortodoxă din întreaga lume şi sperăm să rămână de acum înainte şi un text simbolic ecumenic (adică universal) al Bisericii Ortodoxe. Ne-am bucurat pentru că a avut o acceptare ecumenică (universală). Însă nu ne aşteptam să deranjeze atât de mult şi să mânie pe susţinătorii panereticului ecumenism. Ne aşteptam ca ei să-şi pună probleme, să considere cele scrise ca pe o expresie a neliniştii frăţeşti, să le reorienteze gândirea că se poate să avem dreptate noi care ne neliniştim şi că ei se află pe un drum greşit. Să încerce apoi printr-un cuvânt teologic la fel de trezvitor şi serios să demonteze tezele din Mărturisire şi să ne să dovedească greşelile. De altfel, diferenţa dintre un ortodox şi un eretic este următoarea: pe de o parte ortodoxul recunoaşte greşelile care i se dovedesc şi se aşează pe drumul cel bun, pe când ereticul în mod egoist crede că este infailibil, ca şi papa, şi continuă să meargă pe drumul cel rău în rătăcire. Siguranţa şi încredinţarea noastră asupra corectitudinii tezelor noastre se întemeiază pe faptul că nu inovăm, nu formulăm învăţături noi, sau dogme noi, nu adăugăm, nici nu scoatem, ci în mod neclintit urmăm toate câte ne-au fost predate de Sfinţii Părinţi.
Aşadar, în loc să-şi pună probleme şi să se reevalueze pe ei înşişi au început să se exprime jignitor la adresa alcătuitorilor şi semnatarilor „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului”, având în frunte pe Patriarhul Ecumenic Kir Bartolomeu, care în predica sa de duminică, 29 august, din Sfânta Biserică a Sfântului Ioan Înaintemergătorul din Constantinopol, s-a referit la „Mărturisirea de Credinţă”, al cărei înţeles l-a răstălmăcit şi l-a distorsionat. Printre toate câte a spus, a asigurat şi a anunţat următoarele: „În curând vor primi răspunsul corespunzător din partea Patriarhiei Ecumenice, deoarece aceste lucruri sunt inadmisibile”.

4. Lucrurile inadmisibile sunt în tabăra ecumeniştilor

Cu neîmpuţinatul şi crescândul respect către demnitatea de Patriarh al Neamului, respect motivat de împrejurările istorice nefavorabile, din care cu siguranţă va ieşi, dar nu aliindu-se cu liderii lumii din acest veac şi vânzând definitiv moştenirea Ortodoxiei, ci prin mâna cea puternică a Celui Preaînalt, care înalţă fruntea creştinilor ortodocşi conform rugăciunii liturgice din rânduiala Utreniei, şi cu ajutorul cel din ceruri şi mijlocirea tuturor Sfinţilor Părinţi, cu precădere a Martirilor şi Mărturisitorilor Credinţei, semnalăm că lucrurile inadmisibile trebuie căutate în altă parte şi nu în „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” care întru-totul este patristică şi ortodoxă. Am fi putut, inspirându-ne din istoria recentă a ecumenismului, să expunem un catalog fără număr de fapte şi cuvinte inadmisibile ale ecumeniştilor, pe care deja îl pregătesc membri ai Sinaxei Clericilor şi Monahilor. Subliniem în mod doveditor doar câteva, foarte puţine din ele: Este un lucru inadmisibil acceptarea Romei eretice drept Biserică soră. Este un lucru inadmisibil recunoaşterea botezului catolicilor. Sunt inadmisibile hotărârile Comisiei Mixte de Dialog dintre ortodocşi şi romano-catolici de la Balamand, Liban 1993, care disculpă uniaţia şi transformă papismul în Biserică. Sunt inadmisibile textele de la Porto Alegre, de la Elounta şi Ravenna. Sunt inadmisibile rugăciunile cu ereticii. Sunt inadmisibile căsătoriile mixte şi prezenţa naşilor eretici la Taina Botezului. Este inadmisibilă toleranţa participării ereticilor până şi la Taina Dumnezeieştii Euharistii, fără ca cei ce o acordă să fie pedepsiţi, dar cei care se nevoiesc în mod ortodox sunt afurisiţi şi pedepsiţi. Este un lucru inadmisibil dispreţuirea şi relativizarea Sfintelor Canoane, şi nu doar inadmisibil, ci şi blasfemiator a considera că Sfinţii Părinţi, care chipurile au provocat schisma, sunt victime ale şarpelui - începătorul răutăţii. Este un lucru inadmisibil contrafacerea tradiţiei sinodale a Bisericii prin comisii presinodale şi preparatoare, care lucrează de zeci de ani în izolare şi în ascuns, şi prezentarea hotărârilor luate de mai înainte ca chipurile hotărâri panortodoxe. Voi încheia însă aici, pentru că şirul lucrurilor inadmisibile ale ecumeniştilor este fără de sfârşit.

5. Răspunsul teologic este bine primit; netemători la ameninţări

În ceea ce priveşte anunţul patriarhal că în curând vom primi răspunsul corespunzător din partea Patriarhiei Ecumenice nu vrem să-l înţelegem ca pe o ameninţare din lipsa de măsuri disciplinare şi judecătoreşti, ci ca pe un răspuns cu teze şi argumente teologice, ca pe o deschidere a unui dialog teologic, pe care îl aşteptăm cu bucurie. Discutăm cu ereticii de zeci de ani şi suntem reticenţi în a discuta cu fraţii noştri ortodocşi? Va fi un prilej bun, chiar şi într-un dialog public televizat sau în oricare alt spaţiu, să dialogheze şi ortodocşii cu ecumeniştii de pe picior de egalitate, cu acelaşi număr de vorbitori şi cu un auditoriu liber, să ni se dea acces liber la posturile de radio şi la canalele de televiziune ale Bisericii, din care a fost exclus cuvântul ortodox patristic cu intervenţii de sus. De ce se tem de adevăr?
Dacă totuşi răspunsul patriarhului ecumenic presupune izgoniri şi ameninţări judecătoreşti, trebuie să se ştie că nu va putea să îngenuncheze gândirea luptătorilor convinşi, precum o dovedeşte pe larg Istoria Bisericească, cu excepţia poate a unor foarte puţini laşi şi oportunişti, care sunt purtaţi în dreapta şi în stânga ca nişte trestii clătinate de vânt, supunându-se la prima presiune şi ameninţare. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, dacă s-ar fi pronunţat asupra lor ameninţarea cu moartea, ca în cazul sfinţilor mucenici, sau cu chinurile, sau cu închisoarea, sau cu degradarea, cu calomnia, ca în cazul Sfinţilor Mărturisitori Maxim şi a ucenicilor săi, Martin, Episcopul Romei, Ioan Damaschin, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul. Sperăm să nu existe alţii ca patriarhul Ioan Vekkos, care nu a putut înfrunta închisoarea, în care l-au aruncat latino-cugetătorii, şi din apărător al Ortodoxiei s-a transformat în prigonitor al ortodocşilor şi în special al monahilor din Sfântul Munte.

6. Ne-a întristat laşitatea mitropolitului de Gortina. L-au înlocuit alţii.

Ne-am întristat pentru el şi ne-am mâhnit pentru retragerea semnăturii mitropolitului de Gortina şi Megalopole, Kir Ieremia, imediat ce patriarhul Kir Bartolomeu a ajuns în Peloponez, invitat de mitropolitul Alexandru de Mantinia şi Kinuria. Ne-am întristat din două motive: întâi pentru că a dat cu piciorul la un bun prilej de a mărturisi adevărul ortodox şi a pierdut cununa mărturisirii, ca şi unul din cei patruzeci de Sfinţi Mucenici din lacul îngheţat din Sevastia. Dar şi aici imediat a venit înlocuirea sa de zeci de noi semnatari clerici şi monahi şi de mii de laici. Din partea Înaltpreasfinţitului Mitropolit Andrei de Driinupoli şi Pogoniani, care formal nu a semnat „Mărturisirea de Credinţă”, însă realmente a semnat-o larg-larg prin actul mărturisitor pe care l-a trimis către Arhiepiscopul Ieronim al Atenei cerându-i ca Ierarhia - în cadrul întrunirii ordinare din octombrie, să se ocupe în sfârşit serios cu tema primatului şi a infailibilităţii papei, temă care se va dezbate în plenul Comisiei Mixte de Dialog dintre ortodocşi şi catolici în Cipru. Mitropolitul de Driinupoli confirmă şi este de acord cu neliniştile pe care le exprimăm în „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. A doua pricină de întristare şi de mâhnire a noastră faţă de mitropolitul de Gortina Kir Ieremia constă în faptul că nu s-a mulţumit cu retragerea semnăturii sale fie din laşitate, fie din orice alt motiv. Acest lucru este arhi-cunoscut. În război nu aştepţi de la laşi să facă acte de vitejie, nici nu le ceri sfatul în probleme de război, după cum se spune în Vechiul Testament: „Nici cu femeia despre potrivnica sa, nici cu cel fricos despre război... Despre nimic nu te sfătui cu aceştia” . Din nefericire s-a dedat şi la formularea unor etichete jignitoare şi dure la adresa celor care au redactat Mărturisirea de Credinţă, numindu-i lucrători în ascuns (contrabandişti) ai neprihănitei credinţe şi înşelaţi!!! Ce să spunem? Îl iubim pe mitropolitul de Gortina şi nu ne dedăm aici la alte judecăţi. Nu credem cele rostite. Poate că cel care le-a publicat le-a redat greşit? Vom reveni.
7. Răspunsul lui Fotis Kontoglu din Biserica Triumfătoare

În final, pentru că în titlu am promis ca răspunsul către Patriarhul Bartolomeu să fie dat din Biserica Triumfătoare, reprezentându-i pe Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori ai Ortodoxiei, pururea pomenitul mărturisitor al Ortodoxiei, Fotios Kontoglu, vom expune una dintre scrisorile sale deschise pe care le-a trimis Patriarhului Athenagora, în care se arată cine sunt cei care fac lucruri inadmisibile şi cine de zeci de ani ameninţă şi timorează, din fericire cu foarte puţine victime, cu foarte puţini căzuţi, jertfitori, căditori (cei care au tămâiat) şi libellatici (lat. lapsi, sacrificati, purificathi, libellatici).

Textul fericitului Kontoglu are următorul conţinut7:

„Dorinţa Sanctităţii Voastre şi a celor dimpreună cu Dumneavoastră, ca Biserica Ortodoxă să se supună Papei şi studiul inexplicabil din partea Dumneavoastră, au umplut inima noastră de o negrăită întristare şi frământare. Urechile noastre încă ţiuie de acest groaznic glas.
Turma ortodoxă s-a împărţit. Pe de o parte, unii V-au urmat pe drumul cel alunecos, care duce la pierzare, iar pe de alta alţii au rămas tari şi neclintiţi în Credinţa Ortodoxă a părinţilor lor, scârbindu-se şi de gândul că Patriarhul ecumenic s-a îmbrăţişat cu Papa şi s-a întinat de această urâciune a neevlaviei.
Cei care v-au urmat au fost dinainte rânduiţi să vă urmeze, fiind iubitori de materie, slăvitori în deşert, necredincioşi, servili linguşitori şi măgulitori. Au alergat, deci, să se alinieze lumii, lumii păcătoase a comodităţii pământeşti, celei fără necazuri şi fără luptă în viaţă, în cetatea care rămâne aici, necăutând-o pe cea viitoare, ca şi cum ar fi inexistentă şi necredibilă pentru ei.
Alţii însă, credincioşii, au rămas neclintiţi în credinţa ortodoxă, în ţara sărăciei, a lipsurilor, a ispitelor, a prigoanelor, fiind siguri că în mijlocul lor este prezent Domnul, Care a spus că Biserica Sa va fi legată cu martiriul, dispreţul, sărăcia, batjocura, care vor fi răsplata mărturisirii lor statornice în această lume. În urechile lor răsună zi şi noapte mângâietoarele cuvinte ale lui Hristos. „Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni”. Prigoana, reaua pătimire şi moartea sunt moştenirea binecuvântată a adevăraţilor mucenici ai lui Hristos. Preasfânta Sa gură a spus şi aceasta: „Împărăţia cerurilor se sileşte şi silitorii o silesc pe ea”. Cum este cu putinţă să existe silitori în tabăra neluptătorilor, care s-au grăbit să cocheteze cu minciuna pentru a trăi în linişte şi în desfătarea bunătăţilor lumeşti?
Şi voi, păstorii poporului, ce fel de păstori sunteţi? Oile pe care vi le-a încredinţat Hristos le predaţi lupilor. Vă întreţineţi cu stăpânitorii acestei lumi, pentru că aţi râvnit slava lor şi nu slava lui Dumnezeu.
Aţi lepădat Credinţa oamenilor păcătoşi cu dorinţe lumeşti, care sunt călăuziţi de satana. V-aţi predat şi aţi predat oile „stăpânitorului acestei lumi”, lume care este stăpânită de materie, de aur, de descoperiri şi de maşini care uimesc mulţimile ca şi minunile lui Antihrist. V-aţi predat şi aţi predat oile cunoştinţei celei cu nume mincinos, înşelăciunii celei goale învăţate în ţările ateismului şi ale disperării, unde nu există nici măcar mirosul vieţii veşnice şi al adevăratei cunoştinţe, a cunoştinţei de Dumnezeu.
Şi asta, pentru că nu sunteţi păstorii cei buni, care-şi jertfesc viaţa pentru oi pentru a le duce la livezile cele bine mirositoare ale vieţii celei nemuritoare. Voi sunteţi păstori năimiţi şi după preasfânta gură a Domnului, păstorul năimit nu este păstor (Ioan 10:13). Sunteţi năimiţii stăpânitorilor acestei lumi, pentru slava şi bogăţia cărora lucraţi. Şi, odată ce sunteţi robii unor astfel de domni, sunteţi înarmaţi cu armele violenţei, cu care ameninţaţi oile credincioase ale lui Hristos pentru a le obliga să vă urmeze.
Dar aceste fericite oi aşteaptă mucenicia ca pe o izbăvire şi ca pe un semn nemincinos că vor lua cununa cea neveştejită de la Puitorul de nevoinţe, Domnul Iisus Hristos.
Da! Suntem gata să mărturisim cu bucurie şi veselie pentru Credinţa Ortodoxă, pe care o ţinem ca pe o prea mare comoară. Ne fericim pe noi înşine, pentru că vom fi prigoniţi şi vom muri pentru credinţă şi pentru adevăr.
Aţi ascuţit sabia ruşinii. Aţi trimis organele de violenţă care vă înconjoară şi cu care este întotdeauna atotînarmată apostazia. Le-aţi trimis împotriva noastră. Deja în Sfântul Munte a apărut paloşul sângeros şi îngrozitor, pentru a semăna teroarea în sfintele inimi ale bătrânilor, ale asceţilor şi ale pustnicilor care au trăit în încercări, în lipsuri, în desăvârşită lepădare de trupul lor pentru a bineplăcea Domnului. Înfiorătoarea faţă a violenţei se prezintă ca cea a capului mitic al Medusei în grădina cea sfinţită a Maicii Domnului. Şi în spatele acestei urâciuni a violenţei vă aflaţi voi, păstorii năimiţi, cei de trei ori sclavi ai stăpânitorilor întunecatei lumi a banului, a ateismului, a degenerării şi a toată desfrânarea.
I-aţi sfâşiat pe cei nevinovaţi, pe sfinţii mărturisitori, pentru că aţi devenit lupi voi, păstorii înşişi. Aţi sfâşiat Ortodoxia în Colosseumul în care sunt de faţă cezarii ateismului actual făcător de rele. Este vremea însă, să lepădaţi blana de oaie de vreme ce aceasta nu mai înşeală pe nimeni. Ce aveţi de făcut, faceţi mai curând8!

(traducere din greacă: ieromonahul Fotie; sursa: http://egolpio.wordpress.com/2009/10/03/fotis_kontoglou/)

APEL LA SEMNAREA MARTURISIRII DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI

2009-10-22T04:10:00.001-07:00

CEI CE AU SEMNAT
“MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI”
SUNT PESTE 8600

CONFORM ULTIMEI ACTUALIZĂRI (7/10/2009), POSTATE DE SFÂNTA MĂNĂSTIRE PANTOCRATOR – MELISSOHORI, CREDINCIOŞII CARE AU SEMNAT “MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI” SUNT PESTE 8 600, IAR ZI DE ZI SE ÎNMULŢESC SEMNATARII DINTRE CLERICI ŞI LAICI.
LISTA CU NUMELE SEMNATARILOR, DEJA ACTUALIZATĂ, O PUTEŢI VEDEA FĂCÂND CLICK PE: http://www.impantokratoros.gr/ABF82395.el.aspx
ÎI CHEMĂM PE TOŢI CITITORII ACESTOR RÂNDURI SĂ SEMNEZE “MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI”, CA O MICĂ CONTRIBUŢIE A LOR LA LUPTA ANTI-ECUMENISTĂ LA CARE TREBUIE SĂ PARTICIPĂM TOŢI, FIECARE ÎN FELUL ŞI ÎN MĂSURA ÎN CARE POATE.
ÎN ACEST CONTEXT SĂ NE AMINTIM ŞI DE CUVINTELE SFÂNTULUI TEOFAN ZĂVORÂTUL CĂ “DUPĂ PUTERE” ÎNSEAMNĂ “DIN TOATE PUTERILE” DE CARE DISPUNEM.
AMENINŢĂRILE PATRIARHULUI ECUMENIC NU ÎI ÎNFRICOŞEAZĂ PE PREOŢII, PE MONAHII ŞI PE CREDINCIOŞII CARE ALEARGĂ ÎNTR-UN SUFLET SĂ MĂRTURISEASCĂ PRIN SEMNĂTURA LOR ADEVĂRUL CREDINŢEI ŞI SĂ CONDAMNE PANEREZIA ECUMENISMULUI.
Conform ultimei actualizări a listei cu semnatarii „Mărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului” (7/10/2009) episcopii care au semnat Mărturisirea până în acest moment sunt şapte – trei aparţin Bisericii Greciei, iar egumenii athoniţi sunt deja cinci. Mărturisirea a fost semnată şi de mulţi alţi egumeni, preoţi şi mulţi credincioşi, iar înregistrarea de semnături continuă.

Episcopi care au semnat Mărturisirea de Credinţă:
Mitropolitul Pantelimon de Antinoe
Mitropolitul Serafim al Kythirelor şi Antikythirelor
Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei
Mitropolitul Serafim al Pireului
Mitropolitul Artemie de Raşka şi Prizreni, Kossovo şi Metohia
Mitropolitul Natanael de Nevrokopios (Bulgaria)
Episcopul Gheorghe (Schaefer) din Mayfield, Egumenul Mănăstirii Sfânta Cruce din Wayne, West Virginia

Egumeni athoniţi care au semnat Mărturisirea de Credinţă:
Arhim. Hristodoulos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş – Sfântul Munte
Arhim. Iosif, Egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu - Sfântul Munte
Arhim. Filotheos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Karakalu - Sfântul Munte
Arhim. Agathon, Egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitu - Sfântul Munte
Arhim. Nikodimos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu - Sfântul Munte

Textul „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului” poate fi găsit la adresele: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/03/marturisire-de-credinta-impotriva-ecumenismului-in-biserica-greciei/
Sau
http://www.impantokratoros.gr/D98A904D.ro.aspx .
Toţi acei clerici, monahi, monahii şi laici care doresc să participe la această mică consemnare a Mărturisirii Ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”.
Să trimită însă spre informare şi numele, prenumele, localitatea şi ţara, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr
Să fiţi siguri că această semnătură o veţi găsi în veşnicie în „cartea faptelor bune”, iar Sfinţii Ierarhi, Martiri şi Mărturisitori vă vor da sfânta lor sărutare şi îmbrăţişare frăţească mijlocind pentru voi la ceresul Împărat.
NEVOINŢĂ FRUMOASĂ!
Ierom. Fotie

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

2009-10-07T02:31:00.000-07:00

Vă rugăm să printaţi şi să răspândiţi această mărturisire de credinţă ortodoxă şi să o distribuiţi în parohii. Deşi este semnat de câţiva ierarhi, publicaţiile oficiale bisericeşti din România fac abstracţie de acest text, deci este nevoie de ajutorul vostru pentru a-l face cunoscut.
Grupul Areopag

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ
ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI[1]

SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA
APRILIE 2009

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.
Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:
Aprilie 2009
Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:
Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.
De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica... Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].
După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].
Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris... Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].
Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.
2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.
Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.
În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.
Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului - Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat... pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].
3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.
4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.
5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte... netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].
6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.
Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].
S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.
Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].
7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.
8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].
Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.
9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:
a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi
c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.
Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.
De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.
Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil.
Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:

Metropolitan of Piraeus, Seraphim
Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah
Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim
Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the "Pan-Hellenic Orthodox Union"
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa
Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa
Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria
Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria
Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Elder Gregory, Hieromonk, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain
Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Athanasius, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nicodemus, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nephon, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori
Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province
Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province
Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province
Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais
Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos
Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas
Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus
Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa
Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia
Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae
Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias
Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike
Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province
Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia
Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

________________________________________
[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.
[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.
[4] Fapte 4: 12.
[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.
[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).
[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).
[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.
[10] Mansi, 13, 409-412.
[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: << Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi >>. Ibid,15 , pag. 216 : <<>>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.
[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.
[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.
[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. ... The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. ... Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)
[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.
[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.
[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.
[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.
[20] Efeseni 4:5.
[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

A CONFESSION OF FAITH - Against Ecumenism

2009-10-07T02:12:00.000-07:00

Doamne ajută. Întrucât textul mărturisirii ortodoxe împotriva ecumenismului este destul de puţin cunoscut în Occident, postăm aici traducerea în limba engleză a documentului, al cărui text original se găseşte pe http://www.impantokratoros.gr/343F71A2.el.aspx. Îi rugăm pe ceilalţi web-masteri şi blogger-i ortodocşi să preia pe site-uri-le şi blog-uri-le lor versiunea în limba engleză. Mulţi români merg în străinătate la diferite parohii ortodoxe care se pot folosi de această mărturisire făcută în cuget patristic. Avem rugămintea ca cei care pot să răspândească acest text ierarhilor, preoţilor, monahilor şi mirenilor…
Danion Vasile, Grupul Areopag

From the Convention of Orthodox Clergymen and Monks
Volos, Greece, April 2009
Those of us who by the Grace of God have been raised with the dogmas of piety and who follow in everything the One, Holy, Catholic and Apostolic Church, believe that:
The sole path to salvation of mankind [i] is the faith in the Holy Trinity, the work and the teaching of our Lord Jesus Christ, and their continuance within His Body, the Holy Church. Christ is the only true Light [ii]; there are no other lights to illuminate us, nor any other names that can save us: «Salvation is not within anything else; nor is there any other name under the heavens that has been given to mankind, in which we can be saved» [iii]. All other beliefs, all religions that ignore and do not confess Christ "having come in the flesh" [iv], are human manufacturings and works of the Devil, [v] which do not lead to the true knowledge of God and rebirth through divine Baptism, but instead, mislead men and lead them to perdition. As Christians who believe in the Holy Trinity, we do not have the same God as any other religion, nor with the so-called monotheistic religions, Judaism and Mohammedanism, which do not believe in the Holy Trinity.
For two thousand years, the Christ-founded and Holy Spirit-guided Church has remained stable and unshakeable in the salvific Truth that was taught by Christ, delivered by the Holy Apostles and preserved by the Holy Fathers. She did not buckle under the cruel persecutions by the Judeans initially and later by idolaters during the first three centuries; She brought forth a host of martyrs and came out victorious, thus proving Her divine origin. As Saint John the Chrysostom beautifully expressed it: «Nothing is stronger than the Church... if you fight against a man, you either conquer or are conquered; but if you fight against the Church, it is not possible for you to win, for God is the strongest of all» [vi].
Following the cessation of the persecutions and the triumph of the Church over Her external enemies - in other words, the Judeans and the idolaters - the internal enemies of the Church began to multiply and strengthen. The various heresies began to appear, which endeavoured to overthrow and adulterate the delivered faith so that the faithful would become confused, and their trust in the truth of the Gospel and traditions be debilitated. In outlining the ecclesiastic state of affairs that the prevalence for over 40 years - even administratively - that the heresy of Arius had created, Saint Basil the Great says: «The dogmas of the Fathers have been entirely disregarded, the apostolic traditions withered, the inventions of younger people are observed in the Churches; people are therefore technologizing when they should be theologizing; the wisdom of the world seems to be pushing aside the boasting in the Cross. Pastors are sent away, and in their place are inserted harsh wolves, who disperse Christ's flock» [vii].
Whatever happened to the external enemies - religions - also happened to the internal ones - heresies. Through major and enlightened Holy Fathers, the Church demarcated and entrenched the Orthodox faith with decisions by Local and Ecumenical Synods (Councils) in the cases of specific, dubious teachings, but with the agreement of all the Fathers (Consensus Patrum), on all the matters of the Faith. We are now therefore safe, when we follow the Holy Fathers and do not move the boundaries that they had set. The expressions «Following after our Holy Fathers» and «Not withdrawing the boundaries that our Fathers had set» constitute a steady, straight course and a safety valve for the Orthodox faith and way of life. Consequently, the basic positions of our Confession are the following:
1. We maintain, irremovably and without alteration, everything that the Synods and the Fathers have instituted. We accept everything that they accept and condemn everything that they condemn; we furthermore avoid communication with those who innovate on matters of the Faith. We neither add, nor remove, any teaching, nor do we alter it. Already, the God-bearing Saint Ignatius of Antioch in his epistle to Saint Polycarp of Smyrna had written: «Anyone who says contrary to what has been decreed - even if he is trustworthy, even if he fasts, even if he is celibate, even if he performs signs, let him appear to you as a wolf in a sheep's hide, aspiring to the corruption of the sheep». Saint John the Chrysostom in interpreting the Apostle Paul's words "should anyone evangelize to you something that was not delivered to you, let him be anathema", observes that the Apostle "did not say if they should proclaim something contrary or if they should overturn everything, but that even if they should evangelize even the smallest thing that has not been delivered to you, even if they should prompt it, let them be anathema" [viii]. Upon announcing its decisions against the Iconoclasts to the clergy of Constantinople, the 7th Ecumenical Synod wrote: «We have followed the tradition of the Catholic Church, and have not made any omission or any redundancy, but, having been taught in the apostolic manner, we maintain the traditions that we received, accepting and respecting everything that the Holy Catholic Church has received from the first years, unwritten and written... for the true and straightforward judgment of the Church does not make any allowance for innovations within Her, or for attempts to remove anything. We, therefore, by following the laws of our Fathers, having received grace by the one Spirit, have duly safeguarded without any innovations and reductions, all the things of the Church» [ix].
Along with the Holy Fathers and the Synods, we too reject and anathematize all the heresies that appeared during the historical course of the Church. Of the old heresies that have survived to this day, we condemn Arianism (still surviving, in the pseudo-Witnesses of Jehovah) and Monophysitism - the extreme form of Eutychius and the more moderate form of Sevirus and Dioscorus - according to the decisions of the 4th Ecumenical Synod of Chalcedon and the Christological teaching of major Holy Fathers and Teachers such as Saint Maximus the Confessor, Saint John of Damascus, Photios the Great and the hymns of our worship.
2. We proclaim that Papism is the womb of heresies and fallacies. The teaching of the "Filioque" - that is, the procession of the Holy Spirit AND from the Son - is contrary to everything that Christ Himself taught about the Holy Spirit. The entire chorus of Fathers, both in Synods and individually, regard Papism as a heresy because apart from the Filioque, it produced a host of other fallacies, such as the primacy and the infallibility of the Pope, the unleavened bread (host), the fires of Purgatory, the immaculate conception of the Theotokos, created Grace, the purchasing of absolution (indulgences)... it has altered nearly all of the teaching and the practice pertaining to Baptism, Chrismation, the Divine Eucharist and the other Sacraments, and has converted the Church to a secular State.
Contemporary Papism has deviated much further than medieval Papism from the teaching of the Church, to the extent that it no longer comprises a continuance of the ancient Church of the West. It has introduced a swarm of new exaggerations in its "Mariology", such as the teaching that the Theotokos is a parallel redeemer (corredemptrix) of the human race. It has reinforced the "Charismatic Movement" of Pentecostal (supposedly Spirit-centered) groups. It has adopted further innovations to Divine Worship, such as dances and musical instruments. It has shortened and essentially ruined the Divine Liturgy. In the area of Ecumenism it has set down the bases for the Pan-religion with its 2nd Vatican Council, by recognizing "spiritual life" in the people of other religions. Dogmatic minimalism has led it to a minimizing of moral prerequisites, on account of the bond between dogma and morality, the result of which was the moral failures of leading clergymen and an increase in moral deviations such as homosexuality and pedophilia among clergymen [x]. By continuing to support "Unia" - that caricature of Orthodoxy with which it victimizes and proselytizes faithful - Papism is sabotaging the Dialogue and is contradicting its supposedly sincere intentions for union.
Generally speaking, there has been a radical change in Papism and a turn towards Protestantism after the 2nd Vatican Council, and even an adopting of various "spiritual" movements of the "New Age".
According to Saint Simeon of Thessaloniki, the Mystagogue, Papism caused more damage to the Church than all the heresies and schisms put together. We Orthodox have communion with the pre-Schism Popes and we commemorate many Popes as saints. The post-Schism popes are heretics; they have ceased to be successors to the throne of Rome; they no longer have Apostolic succession, because they no longer have the faith of the Apostles and the Fathers. It is for this reason that with each such pope, «not only do we have no communion, but we also call him a heretic». On account of their blasphemy against the Holy Spirit with their teaching of the Filioque, they forfeited the presence of the Holy Spirit and therefore everything of theirs is deprived of Grace. Not one of their sacraments is valid, according to Saint Simeon. «Therefore the innovators are blaspheming and are far away from the Spirit, by blaspheming against the Holy Spirit, hence everything of theirs is Grace-less, inasmuch as they have violated and have demoted the Grace of the Spirit... which is why the Holy Spirit is not among them, and there is nothing spiritual about them, as everything theirs is new and altered and contrary to divine tradition» [xi].
3. The same things apply to an even greater degree to Protestantism, which as the offspring of Papism has inherited many heresies, but has also added many more; It has rejected Tradition, accepting only the Holy Bible (Sola Scriptura) which it however misinterprets; it has abolished Priesthood as a specialized sacramental Grace, as well as the veneration of Saints and of holy icons; it has vilified the Person of the Holy Mother Theotokos; it has rejected Monasticism; of the Holy Sacraments, it accepts only Baptism and the Divine Eucharist, albeit altering in them also the teaching and the praxis of the Church; it teaches absolute predestination (Calvinism) and vindication only through faith. Furthermore, its more "progressive" sector has introduced Priesthood for women and marriage between homosexuals - who they even accept into the Priesthood. But above all, it lacks ecclesiology, because the notion of Church as perceived by the Orthodox Tradition is nonexistent to them.
4. The only way that our communion with heretics can be restored is if they renounce their fallacy and repent, so that there may be a true union and peace: a union with the Truth, and not with fallacy and heresy. For the incorporation of heretics into the Church, canonical precision requires that they be accepted through Baptism. Their previous "baptism", performed outside the Church without the triple immersion and emersion of the one being baptized in specially sanctified water, and performed by a non-Orthodox priest, is in no way a baptism. It lacks the Grace of the Holy Spirit (Who does not remain within schisms and heresies) and as such, we have nothing in common that unites us, as Basil the Great points out: «As for those who have distanced themselves from the Church, they no longer have the grace of the Holy Spirit upon them, for transmission has ceased with those who have interrupted the sequence... as for the ones who have broken away, who have now become laity, they no longer have the authority to either baptize, or ordain by the placing of their hands, being now unable to provide the grace of the Holy Spirit, from which (grace) they have fallen away» [xii]
That is why the new attempt by Ecumenists to project the position that we have a common baptism with heretics is unfounded and hanging in mid-air, as is their assertion that it is possible to support the unity of the Church with this nonexistent baptismal unity, which supposedly exists wherever a baptism may exist [xiii]. In the Church however, one enters and becomes Her member, not with just any baptism, but only with the one, uniformly performed Baptism, officiated by Priests who have received the Priesthood of the Church.
5. For as long as heretics continue to remain in their fallacy, we avoid communion with them, especially in common prayer. The holy canons in their entirety prohibit not only common officiating and in-temple common praying, but even ordinary prayers in private quarters. The Church's strict stance opposite heretics springs from true love and sincere concern for their salvation, and out of Her pastoral care that the faithful are not carried away by heresies. Whosoever loves, reveals the truth and does not leave the other in a falsehood; otherwise, any love and agreement with him would only be counterfeit and false. There is such a thing as a good war and a bad peace. «...for a praiseworthy war is superior to a peace that separates one from God» says Saint Gregory the Theologian [xiv]. And Saint John the Chrysostom recommends: «If you should see devoutness vitiated anywhere, do not prefer the harmony of a truth, but stand fast to the death... betraying the truth nowhere». And elsewhere, he recommends with emphasis: «Do not acknowledge any illegitimate dogma that has the pretext of love»[xv]. This stance of the Fathers was also adopted by the major defender and confessor of the Orthodox faith against the Latins, Saint Mark of Ephesus, who concluded his own Confession of Faith in Florence with the following words: «All the teachers of the Church, all the synods and all the divine Scriptures exhort us to keep away from those with other beliefs, and to refrain from communion with them. Therefore, am I to disregard them all, and follow those who under the pretense of a manufactured peace strive for union? Those, who have counterfeited the sacred and divine Symbol (Creed) and who introduced the Son as the second cause of the Holy Spirit? [...] May this never happen to us, o benevolent Paraclete (Comforter), and may I never fall away from my own duteous thoughts, but, by following Your teaching and the blessed men who were inspired by You, may I be added to my fathers, by bringing in, if nothing else, this: piety» [xvi].
6. Up until the beginnings of the 20th century, the Church has steadfastly and immutably maintained a rejective and condemnatory stance towards all heresies, as clearly formulated in the Synodicon of Orthodoxy which is recited on the Sunday of Orthodoxy. Heresies and heretics are anathematized, each one separately; furthermore, in order to ensure that not one of them has been left out of the anathema, there is a general anathema at the end of the text: «Let all heretics be anathematized».
Unfortunately, this uniform, steady and unswerving stance of the Church has, up until the beginnings of the 20th century, begun to be gradually abandoned, following the encyclical that was released by the Ecumenical Patriarchate in 1920 «To all the churches of Christ», which for the first time had officially characterized heresies as 'churches' that are not alienated from the Church, but are familiar and related to Her. It recommended that «the love between the Churches should above all be rekindled and reinforced, no longer thinking of each other as foreign and alien, but rather as related and familiar in Christ, and co-inheritors and co-incorporated in the promise of God in Christ» (see I.Karmiris', "The Dogmatic and Symbolic Monuments of the Orthodox Catholic Church", vol. 2, page 958).
The path is now open for the adoption, the shaping and the development within the sphere of the Orthodox Church, of the initially Protestant invention - and now with Papal acceptance - heresy of Ecumenism; this pan-heresy, which adopts and legalizes all heresies as 'churches' and insults the dogma of the One, Holy, Catholic and Apostolic Church. Now developed, taught and imposed by Patriarchs and bishops is the new dogma regarding the Church, a new ecclesiology. According to this, no Church is entitled to demand for itself exclusively the character of a catholic and true Church. Instead, each one of them is a piece, a part, and not the entire Church; they all together comprise the Church.
All the boundaries that the Fathers had set have been torn down; there is no longer a dividing line between heresy and Church, between truth and fallacy. Even heresies are now 'churches'; in fact, many of them -like the Papist one- are now regarded as 'sister churches' to which God has entrusted, jointly with us, the care for mankind's salvation [xvii].
The Grace of the Holy Spirit now also exists within heresies, and therefore their baptisms - like all their other 'sacraments' - are considered valid. All who have been baptized, and in whichever heresy they may belong, are now considered members of Christ's Body, the Church. The condemnations and the anathemas of the Synods are no longer valid and should be stricken from liturgical books. We are now housed in the "World Council of Churches" and have essentially betrayed - even with our mere accession to participate - our ecclesiastic self-awareness. We have removed the dogma regarding the One, Holy, Catholic and Apostolic Church - the dogma of «one Lord, one Faith, one Baptism» [xviii].
7. This inter-Christian syncretism has now expanded into an inter-religion syncretism, which equates all other religions to the unique, God-revealed, through Christ reverence for God, the knowledge of God and the Christ-like way of life. Consequently, it is not only the dogma of the One, Holy, Catholic and Apostolic Church in relation to heresies that is being attacked, but also the fundamental dogma worldwide of the one and only Revelation and salvation of mankind through Jesus Christ in relation to the religions of the world. It is the worst imaginable fallacy, the biggest heresy of all ages.
8. We believe and confess that only in Christ is there a possibility for salvation. The religions of the world and the heresies all lead to perdition. The Orthodox Church is not merely the true Church; She is the only Church. She alone has remained faithful to the Gospel, the Synods and the Fathers, and consequently She alone represents the true catholic Church of Christ. According to the blessed Elder Justin Popovitch, Ecumenism is a common name for the pseudo-churches of Western Europe; their common name is actually "pan-heresy" [xix].
This pan-heresy has been accepted by many Orthodox patriarchs, archbishops, bishops, clergymen, monks and laity. They teach it, «barefacedly»; they apply it and impose it in practice, communing with heretics in every possible manner - with common prayers, with exchanges of visits, with pastoral collaborations - thus essentially placing themselves outside the Church. Our stance, per the Conciliar canonical decisions and per the example of the Saints, is obvious. Each one must now undertake his own responsibilities.
9. There are of course collective responsibilities also, and chiefly in the ecumenistic conscience of our Hierarchs and Theologians, towards the Orthodox corpus and their individual flocks. To them, we declare with a fear of God and with love that this stance of theirs and their openings towards all Ecumenistic activities are condemnable from every aspect, because:
a) they are doubting in practice our Orthodox-Patristic tradition and Faith;
b) they are sowing doubt in the hearts of their flock and are unsettling many, thus leading things to division and schism, and
c) they are misleading a portion of the flock towards a fallacy, and through it, to spiritual disaster.
We are therefore declaring that, for the aforementioned reasons, those who are moving within this Ecumenist irresponsibility, whichever rank they may be holding within the Ecclesiastic Organization, are opposed to the tradition of our Saints and consequently opposed to them.
This is the reason that their stance must be condemned and rejected, by the entirety of the Hierarchs and the faithful People.
[i] See treatise by Gennadius II Scholarios, Patriarch of Constantinople: "Regarding the only way to the salvation of mankind" , to George Scholarios "The complete extant works - Oevres Completes de Georges Scholarios", Volumes I-VII, Paris 1928-1936, publ. L. Petit - X. Siderides - M. Jugie, Vol. III, 434-452.
[ii] John 8:12 «I am the light of the world - whosoever follows Me shall not walk in darkness, but shall have the light of life». John 3:19 «The light had come to the world and men loved the darkness rather than the light».
[iii] Acts 4:14.
[iv] 1 John 4:2-3 «Every spirit that confesses Jesus had cometh in the flesh, is from God; and every spirit that does not confess Jesus Christ had cometh in the flesh, is not from God. And this is what you have heard regarding the antichrist: that he cometh and is now already in the world».
[v] See "Didaches" (Teachings) of St.Cosmas of Aetolia, of I.Menounos, "Cosmas of Aetolia teachings (and biography), Tinos publications, Athens, Didache A1, 37, page 142: «"All faiths are false, counterfeit, all of them the Devil's. This I realized as being true, divine, heavenly, correct, perfect, both by my word and by your word: that the faith of the pious and orthodox christians is good and holy, and that we must believe and be baptized in the name of the Father and the Son and the Holy Spirit».
[vi] 'Homily prior to the exile' 1, ΕΠΕ 33, 186.
[vii] Epistle 90, "To the most holy brothers and bishops in the West" 2, ΕΠΕ 2, 20
[viii] Galatians. 1, 9. To Gall. Homily chapt. 1, PG 61, 624.
[ix] Mansi, 13, 409-412.
[x] The moral laxity and decadence, even among the clergy, had already been noted at the beginning of the 15th century, by Saint Simeon of Thessaloniki (see 'Dogmatic Epistle 16' in D. Balfour, by Simeon of Thessaloniki (1416/17-1429) "Theological Works, Vlatades gleanings 34, Thessaloniki 1981, page 218: «And furthermore, that they did not regard fornication at all entailing Hell, not even among their priests, but instead, they would unscrupulously have concubines and youths for fornication and would every day officiate.» Ibid, 15, page 216: «They also do not follow an evangelical lifestyle; for, every kind of luxury and fornication to them is not a reprehensible matter, nor anything else that is forbidden for Christians». ) The moral decadence that is observed of late even among the Orthodox clergy is the result of Ecumenism's liberalism and secularism..
[xi] Dialogue 23, PG 155, 120-121. Epistle regarding blessedness 5, in D. Balfour, Simeon Archbishop of Thessaloniki (1416/17-1429), "Theological Works, Vlatades gleanings 34, Thessaloniki 1981, page 226.
[xii] Canonical Epistle Ά, To Amphilochios of Iconion, Canon a.
[xiii] In the text of the 9th General Convention of the World Council of Churches in Porto Alegre, Brazil in 2006, which was accepted by the representatives of the Orthodox churches and was titled "Called to be the One Chuch", in paragraph 8 it states: "All those baptized in Christ are united in His name." In paragraph 9: "That we all belong in common to Christ through baptism in the name of the Father and the Son and the Holy Spirit, gives the churches the possibility and it invites them to walk together, even when they disagree. We assure that there is one baptism, exactly as there is one body and one Spirit, one hope in our calling, one Lord, one Faith, one God and Father to all of us (see Ephes.4:4-6)". The Metropolitan of Pergamos John (Zizioulas) in his work "Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement", Sourozh Diocesan Magazine (England, August 1985, vol.21, page 23), had paved the way for this position, by stating: "Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church... The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptized Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together. In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing."
[xiv] Apologetics on the flight to Pontus 82, ΕΠΕ 1, 176.
[xv] To Romans, Homily 22, 2, PG 60, 611. To Philippians, Homily 2,1, PG 62, 119.
[xvi] Confession of faith displayed in Florence, in Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d'Ephèse, par L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
[xvii] See joint statement by Pope John-Paul II and Patriarch Bartholomew during the latter's visit to Rome on the 29th of June, 1995. The same had been proclaimed at an earlier date by the Combined Theological Committee for the Dialogue between Orthodox and Papists, in Balamand of Lebanon in 1993.
[xviii] Ephesians 4: 5.
[xix] Archmandr. Justin Popovitch, Orthodox Church and Ecumenism, Thessaloniki 1974, page 224...

NOTICE:
Whosoever of the clergy, monks, nuns and the laity desires to participate in this small deposition of Orthodox confession may declare it, by writing:
"I agree with the Confession of Faith against Ecumenism, and subscribe to it"
They may send this declaration indicating their name and their ecclesiastic, monastic or professional status, to the following address:
Periodical "THEODROMIA", P.O.Box 1602, Thessaloniki 541 24, Greece - Fax +30 2310 276590 - email address: palimpce@otenet.gr

OODE note:
This is an UNOFFICIAL translation of the original Greek text. The present translation is available for re-publication by anyone who wishes to use it. We would be very pleased to see a reference to our website as the initial translators, but it is not compulsory.
********************************

The above Confession of Faith has been signed by the following, as a first indication.
It has been signed and will be signed by many more:

Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim
Metropolitan of Aetolia and Akarnania Kosmas
Metropolitan of Piraeus, Seraphim
Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah, Professor of School of Theology Athens University
Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the "Pan-Hellenic Orthodox Union"
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa
Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa
Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria
Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria
Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Elder Gregory, Hieromonk, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain
Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Athanasius, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nicodemus, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nephon, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province
Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province
Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province
Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais
Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos
Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas
Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus
Protopresbyter Demetrios Vasiliades, Sacred Metropolis of Maronia and Komotene
Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa
Presbyter Demetrios Sarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia
Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae
Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias
Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike
Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province
Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia
Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica
Presbyter Peter Pantazis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Transfiguration, Halandri, Attica
Elder Theoliptos, Monk, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Elder Gabriel, Monk, Retreat of Saint Christodoulos, Karyes, Holy Mountain
Elder Hilarion, Monk, near the Constamonite Monastery harbour, Holy Mountain
Elder Daniel, Monk, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Akakios, Monk, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Stephanos, Monk, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Paul, Monk, Sacred Retreat of the Holy Apostles, Scete of the Xenophon Monastery, Holy Mountain
Elder Onuphrios, Monk, Sacred Retreat of the Nativity of the Theotokos, Holy Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Elder Nectarios, Monk, Sacred Cell of the Zoodochos Fount, Holy Monastery of Koutloumousion, Holy Mountain
Elder Isaac, Monk, Sacred Cell of the Nativity of the Theotokos, Sacred Monastery of Stavronikita, Holy Mountain
Monk Arsenios Vliagoftis, Sacred Retreat of Saint Arsenios the Cappadocian, Halkidike
Monk George, Sacred Retreat of the Nativity of the Theotokos, Holy Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Monk Christophoros, Sacred Retreat of the Holy Apostles, Scete of the Xenophon Monastery, Holy Mountain
Monk Maximos, Danielites' Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Monk Dositheos, Kathesma of the Holy Monastery of Koutloumousion, Holy Mountain
Monk Spyridon, Cell of Saint Nicholas, Holy Monastery of Koutloumousion, Holy Mountain
Monk Damascenos, Sacred Cell of the Precious Forerunner, Holy Monastery of Karakallou, Holy Mountain
Monk Savvas, Holy Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain
Monk Theophilos, Sacred Cell of Sambre, Holy Mountain
Monk Paisios, Sacred Cell of the Holy Archangels "Savvaioi" of the Holy Mountain
Monk Cherubim, Sacred Cell of the Holy Archangels, of Saint John Koukouzelis, Holy Mountain
Monk Nicodemus, Sacred Cell of Saint Nectarios, Kapsala, Holy Mountain
Monk Dositheos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Sochos, Lagadas, Thessaloniki
Monk Chariton, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Monk Nicodemus, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Monk Averkios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Monk Prodromos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Monk Arsenios, Sacred Retreat of holy martyr Gerasimos, Scete of St.Pandeleimon, Holy Monastery of Koutloumousion, Holy Mountain
Sister Mariam, Abbess of the Holy Monastery of Saint Lavrentios, Pelion
Sister Christonymphe of the Holy Monastery of Saint Lavrentios, Pelion
Sister Lavrentia of the Holy Monastery of Saint Lavrentios, Pelion
Nicholas Vasiliades, Theologian-Author, Brotherhood of Theologians "SOTER"
Despina Anastasiadou-Georgouda, infant school teacher, former School Counselor
Panagiota Anjou, Philologist-Theologian, Thessaloniki
George Georgoudas, Dr. of Theology, former School Counselor
John Dekliomis, Theologian, Thessaloniki
Stephen Ziogas, Philologist-Educator, Thessaloniki
Demetrios Karayannides, Gymnast, Thessaloniki
Vasilios Kermeniotis, Professor, Ptolemais
Agathe Kyriakidou-Theodosiou, Philologist, Thessaloniki
Gabriel Lampsides, Journalist, Thessaloniki
Sotirios Lysikatos, Theologian-Philologist, Thessaloniki
Christina Boulaki-Zisi, former Reserve Professor of the Aristotelian University of Thessaloniki School of Theology
Dimitrios Mavrides, Mathematician, Thessaloniki
Constantine Nousis, Philologist-Theologian, Volos
Lavrentios Digiorgio, publisher-author, President of the Philorthodox Union "Kosmas Flamiatos"
Andreas Papavasiliou, Dr. of Theology, former Inspector of Secondary Education, Cyprus
Panagiotis Sematis, Professor of Theology, Secretary of the Philorthodox Union "Kosmas Flamiatos", Aegion
Constantine Stavrinides, Holargos, Athens
Marina Stravakou, Philologist, Thessaloniki
Aphrate Strakali-Tzoanopoulou, Philologist, Thessaloniki
Malamate Strakali-Papaioannou, Philologist, Thessaloniki
Dimitrios Zisis, School Counselor, graduate of theology, Kastoria

List updated to the 3rd June 2009.
This list will be regularly updated with added names.
Readers can see the constantly updated list of signatures in Greek, here:
http://www.impantokratoros.gr/ABF82395.el.aspx"

**********************************************************
Translation: A. N.

(Traducere preluată de pe www.impantokratoros.gr/FA9AF77F.en.aspx)

Minunea înfricoşătoare şi nemaiauzită a făcătorului de minuni Spiridon

2009-10-06T11:05:00.000-07:00

Sfântul Atanasie din Paros Judecata cerului
adică
Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu (dispute), nici nu mai poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism.”

Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel i-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să Îl binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Său nume, vestind cu bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul cel iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: este drept, pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce I se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare, mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi în apele Mării Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!”, învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel mod atât de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi porunceşte categoric lui Moise - şi prin gura lui tuturor evreilor - să nu treacă sub tăcere şi să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi înveţe pe fiii şi pe fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt ne-a scos Domnul din pământul Egiptului” ca să înveţe, zice, şi aceia să se teamă de Dumnezeu şi din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, „scrie aceasta spre amintire într-o carte”, a spus Domnul lui Moise, „şi spune-i-o lui Iisus al lui Navi” iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot şi dintr-o dată, o, înfricoşătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; şi a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan şi râul era fără apă, Dumnezeu i-a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat douăsprezece pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă împreună cu ei, spre veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din comun.
Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna şi pretutindeni a se scrie şi a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toţi subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeţii dumnezeieşti de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguinţă ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli şi astfel, prin imitare, generaţiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi mai presus de fire ale mucenicilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte multe.
Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.
Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

Capitolul I,
Cuprinzând relatarea minunii

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă.” Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea următoare, comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos”. Fiind înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.” Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui. Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic - niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.
În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.
Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care #devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit.

Capitolul al II-lea.
Că explozia depozitului a fost cu adevărat lucrare a cerului

Atât pentru ortodocşii care locuiesc în insula Corfu, cât şi în insulele din împrejurimi, adică în Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra şi celelalte şi chiar şi pentru toţi locuitorii Epirului Greciei, care se învecinează cu această insulă (Corfu) nu avem nicio îndoială că toţi sunt informaţi şi convinşi întru totul că acea distrugere a cetăţii nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa cerului. Toţi cred cu tărie aceasta şi o vestesc cu gura lor ortodocşilor străini care trec pe acolo şi îi aduc în Domo de dragul istorisirii şi cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa aşezată acolo în altar. Aşadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraţilor noştri creştini, ci şi să dovedim că într-adevăr este minune şi cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocşii înşişi, care cu recunoştinţă şi cu suflet smerit vor să o primească şi vor să Îl preaslăvească pe Domnul, ci pentru acei insolenţi care uşor se obrăznicesc şi se împotrivesc adevărului şi lucrărilor Sfântului Duh. Aşadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse vrem să publicăm şi planul acestor locuri, aşa cum se mai păstrează în amintirea noastră şi pe care le-am vizitat de dragoste de a învăţa.
Oraşul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (n.n. - în insulele ionice şi în Marea Egee hora este denumită capitala insulei, acolo unde este centru administrativ). Cu acest nume apare propriu-zis acest oraş, deosebindu-l de Varusia şi de Castelia, care se află în afara lui. Hora, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă şi geograful Meletie. Se află în partea nordică, faţă în faţă cu Epirul. În ea locuieşte majoritatea poporului, atât greci cât şi italieni. Ceilalţi locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est şi Manduki spre vest. În hora este şi biserica sfântului şi Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care aminteşte relatarea (minunii). Acolo se află şi biserica Răstignitului menţionată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al oraşului. Spianada se întinde în lungime pe o distanţă mare, de la est la vest. Şi lăţimea ei este mare, întinzându-se de la casele horei până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât şi plat, aproape că reproduce suprafaţa matematică. Aşadar, întreaga hora este, aşa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă şi Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al horei, adică în nord aproape de hora se află un ostrov, din care se înalţă la o înălţime considerabilă două vârfuri şi se spune că de la aceste două vârfuri şi-a luat numele şi insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί - de unde provine numele Corfu - n.n). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar o fortăreaţă. Acest ostrov nu e pustiu, ci este foarte populat.
Aceasta (fortăreaţa) pentru vrăjmaşi pedeştri are de jur împrejur cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmaşii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic şi foarte înalt. Fortăreaţa se numeşte de toţi Citadela, adică oraşul sau, ca să zicem mai corect, acropole. La vreme de pericol promite în acest fel că este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri, este depozitul întregii garnizoane Monezion şi de acolo comunică cu Kastelia şi cu turnurile (n.n. - e vorba de mine subterane care comunică între ele şi suprafaţa lor e cât tot oraşul vechi.)
Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi şi noapte, conform regulamentului european, de un soldat anume, adică de un ostaş. Înăuntru este şi generalaton, adică palatele comandantului şi ale multor altor ofiţeri. Aşadar, zidul horei se află la o aruncătură de piatră de zidul acropolei. Între ele se află marea, care le şi desparte (n.n. – în două părţi distincte). În acropole oamenii intră şi ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susţin nişte coloane construite, late cât este şi podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre şi să iasă oamenii, dintr-o parte în alta şi înapoi, după trebuinţa lor. Venind ora stabilită, se închid porţile, şi ale acropolei, şi ale horei. Se închid, conform regulamentului şi obişnuinţei europene, într-atât încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Ştiind acestea, adică după ce am descris locurile şi precum se văd ele în schiţă, cum să se găsească un piroman cu atâta tupeu şi, prin urmare, cine să îndrăznească să numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoşătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni şi să o prezinte pretutindeni ca o acţiune înfricoşătoare a cerului?
Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare şi nu din mânie dumnezeiască a căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada? Cum de şi-a părăsit postul şi nu şi-a făcut datoria, când ar trebui să primească pedeapsa cu moartea cel care ar lipsi măcar pentru o clipă sau pentru un motiv de la datoria lui? Dar şi cum a fost posibil de altfel să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopţii, când porţile celor două fortăreţe erau închise cum trebuie şi cu cea mai mare siguranţă? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel învinuit? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu explozibilul atunci când sunt aruncate departe pietre mari? Chiar şi aşa, dar cum a rămas şi viu? Este aproape cu neputinţă, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată rămâne viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanţă, care poate să fie mai mare de o milă şi să poarte şi arma pe umărul lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmaşului?
De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că era agăţată de un lanţ puternic, precum este ea şi se vede şi azi? Cred că vrei pe ortodocşi prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă nu îşi are locul în niciun caz o astfel de calomnie amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută candela în timpul utreniei şi, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Şi apoi, ce ar fi câştigat dacă ar fi aruncat jos candela eu nu pot să înţeleg. În fine, ce altceva îţi rămâne să mai calomniezi? Îndrăzneşti să spui oare că şi incendierea tabloului comandantului din Veneţia s-a petrecut din întâmplare? Însă cu adevărat o aşa de mare obrăznicie şi atâta ingratitudine respingătoare faţă de semne atât de evidente cu nimic nu se deosebeşte de a spune că toate acestea sunt minciuni şi chiar inexistente. Însă nu, nu sunt minciuni. Explozia şi toate celelalte au avut loc cu siguranţă şi acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au şi văzut şi au trăit acele momente de groază. Şi după aceştia aceste evenimente sunt confirmate la unison de locuitorii insulelor vecine şi de vecinii din Epir. Aşadar, să fie clar că a avut loc explozia şi toate celelalte, de nevoie trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeieşti. Pentru că sunt aşa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând arderea tabloului din Veneţia, în acelaşi timp, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau aşezate în aşa fel încât să îi strângă mortal gâtul (să îl sufoce) din care ieşiseră acele ameninţări pline de mândrie; în al şaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara oraşului în mocirlă de acolo unde dormea liniştit şi acoperit, în siguranţă în palatele domneşti. Zic că toate acestea şi probabil şi multe altele cine poate să le considere a fi ilogice şi să susţină că s-au petrecut din întâmplare sau de la sine? Imposibil, este imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă într-una şi aceeaşi noapte. Şi pentru că, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar este imposibil să se fi întâmplat din întâmplare, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au constituit lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în acelaşi timp, în locuri diferite, spre unul şi acelaşi scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, aşa cum nici nu a mai avut loc.
Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur şi simplu mort sau din cauza cutremurului acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă dumnezeiască, căci nici cererile preoţilor nu le-a acceptat, ci i-a înfricoşat că îi va trimite în temniţe şi nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor şi pentru aceasta Sfântul Spiridon, marele făcător de minuni, i-a luat viaţa, ca să nu pună în practică dorinţa lui cea rea? Da, cu siguranţă, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare şi puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia şi prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei dumnezeieşti? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără niciun motiv, şi numai cea a comandantului, nu alta? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe comandant? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune că trăsnetul a lovit în aceeaşi clipă şi a ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneţia? Da, cu siguranţă, toate acestea sunt minuni şi toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie şi mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înţelepţit şi să spun: „Binecuvântat este Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne şi e valabil în veci şi trăieşte şi durează în vecii vecilor”, faptul în care am întreaga mea încredere şi deja trâmbiţez cântecul de biruinţă împotriva vrăjmaşilor adevărului e mutarea soldatului. A ştiut cu siguranţă Sfântul Părinte că este posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeieşti voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic, ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos şi cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut şi pe care el le-a păţit. Deci, spune tu, bunule ostaş, cine a dat foc depozitului? „Id San Spiridon ha fatto questo teribile caso” (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoşător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că „eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână”, şi celelalte, precum le-am spus în istorisire. Alături de predica soldatului a mărturisit şi un conducător veneţian, care locuia în hora. Şi a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui şi a văzut trei flăcări de foc, care au ieşit din clopotniţa bisericii Sfântului Spiridon şi au lovit exact în fortăreaţă şi imediat a luat foc depozitul şi a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate şi care astupă cu desăvârşire orice gură - şi el e mărturisit chiar şi de tăcerea şi reţinerea celorlalţi catolici. Pentru că dacă nu erau convinşi de vestirea soldatului şi nu îi stăpânea o frică aşa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica sfântului materialul adunat acolo şi nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau şi o numeau preasfântă şi dumnezeiască? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul catolic, ca şi cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu numai că nu au mai îndrăznit să facă aşa ceva, însă le-au şi luat de acolo cu cea mai mare grabă. Şi într-adevăr adevărul biruie peste toate. Aşa de bine au înţeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât, nemaiputând suporta să o vestească acel soldat catolic cu toată îndrăzneala, cu cea mai mare repeziciune l-au scos de pe insulă şi l-au trimis în Italia.
Au înţeles-o şi au confirmat-o bine chiar şi rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun şi creştin, pe nume Nikoletos, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneţia a mers şi în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea şi în discuţie a venit vorba şi de numele Sfântului Spiridon. „Şi am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia faţă de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat devenind o femeie mândră, plină de mânie şi de aversiune faţă de persoana sfântului din pricina uciderii fratelui ei Andrei.” Astfel că nu numai din semne de netăgăduit, ci şi din partea vrăjmaşilor de neîmpăcat ai credinţei noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea ruşine incomparabilă şi de nevindecat, prin toţi în orice caz s-a dovedit şi a devenit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului şi preaminunatului Spiridon. Şi cine vrea să nege acest adevăr atât de răsunător în mod cert va da dovadă de neruşinare, ca să nu spun de lipsă cu totul de judecată şi de indolenţă.

Capitolul al III-lea,
Că această minune a dumnezeiescului Spiridon este într-adevăr o Judecată obiectivă a cerului între cele două Biserici, Răsăriteană şi Apuseană

Că distrugerea acropolei a constituit lucrare a mâinii lui Spiridon s-a dovedit deja în capitolul anterior cu toată cercetarea posibilă. Şi în toate felurile a fost recunoscută şi mărturisită, chiar şi de către vrăjmaşii înşişi. Însă din ce cauză s-a întâmplat şi tot se vorbeşte despre ea din nou o spunem: ca să nu construiască ighemonul cel trufaş în biserica Sfântului Spiridon altarul la care se gândise. Astfel a cerut Sfântul Spiridon şi în prima noapte, astfel a spus şi în a doua, când i s-a arătat în vis comandantului, sfătuindu-l sau mai bine spus poruncindu-i să renunţe la planul pe care acesta şi-l pusese în minte; cu alte cuvinte să nu pună în practică hotărârea lui cea nelegiuită, adică nevrând să construiască în sfânta lui biserică, acolo în partea dreaptă, altarul lui cel nelegiuit şi urât de Dumnezeu, pentru că vrea ca el să se răzgândească, căci nu va avea nici un folos (n.n. – făcând lucrarea aceasta). Comandantule nebun, nesocotitule Andrei Pizani, de ce folos ţi-a fost mărinimia vedeniei nemincinoase? De ce ai o comportare atât de obraznică faţă de cei ce te roagă fierbinte să nu faci o inovaţie nemaiauzită până atunci? Pentru ce (n.n. – spui) ameninţări şi înfricoşări împotriva bunilor preoţi ai Sfântului Ierarh, care te roagă cu toată smerenia? Măcar de nu ai fi fost convins de neroziile prosteşti ale sfătuitorului tău fără de Dumnezeu. Căci, cu toate că erai anima persa (un suflet corupt, pierdut), nici nu ai vrut să fii lipsit atât de brusc de lumina vieţii de acum. Şi iată că hotărârea sfântului s-a împlinit. Comandantul şi cei din jurul lui au fost omorâţi. Dorinţa (de a construi) altarul a rămas neîmplinită. Acum îmi este clar că nu este o greutate mare a se gândi fiecare că Biserica Sfântului Spiridon a reprezentat şi reprezintă mereu Biserica Răsăriteană cu toate învăţăturile ei. Şi iarăşi (n.n. – îmi este clar) că prin acel altar este reprezentată Biserica Apuseană cu toate învăţăturile ei şi cu papa al ei. Cu siguranţă aceasta este starea lor şi altfel nu poate să fie. Altarul îl reprezintă pe papa şi sinodul mincinos florentin, adică adaosul Sfântului Simbol (Filioque) şi jertfa cu azimă şi prefacerea (darurilor) fără invocare (epicleză) şi toate celelalte inovaţii. Sfântul Spiridon se mânie şi mânios respinge altarul. Prin urmare cu acesta şi prin acesta a respins şi pe papa şi Florenţa şi toate celelalte, adică tot răul început al inovaţiilor papiste. Şi, iată, creştini ortodocşi, creştini ai Bisericii Răsăritene, fii foarte autentici, această minune nu este doar o minune, adică nu este una dintre acele minuni care arată puterea adevăratului Dumnezeu, cu toate că face şi aceasta, ci cu adevărat este o Judecată nepărtinitoare a Cerului. Este Judecată prin care Cerul de sus a arătat astăzi care dintre cele două Biserici susţine adevărul dumnezeiesc, adică dintre cele două care ţine neclintit dogmele primite de la Dumnezeu şi apostolice şi tradiţiile apostolice şi patristice şi care le-a stat împotrivă şi le-a răsturnat pe toate acestea şi cu relele ei inovaţii a devenit pricină ca Biserica cea una să se sfâşie în două părţi opuse şi ostile între ele. Şi aproape că nu există nimeni care să nu ştie această dezbinare dureroasă şi foarte rea dintre cele două Biserici, adică cea Răsăriteană şi cea Apuseană. Creştinii noştri mai mult neştiutori, cu toate că nu ştiu clar cutare şi cutare, ştiu însă şi le e clar că francii (adică catolicii – n.n.) nu cred precum credem noi. Dimpotrivă, cu vrăjmăşie francii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, ne numesc schismatici pe noi răsăritenii. Aşadar, astăzi Cerul a judecat din înălţimi cine sunt cu adevărat eretici rău slăvitori şi schismatici şi vrednici de focul veşnic. Disputele care au avut loc de la început, încă din zilele preasfântului Fotie (cel Mare – n.n.) şi de-a lungul a o mie de ani şi chiar mai mulţi, întotdeauna au avut loc cu fervoare foarte mare, din partea ambelor părţi, nu numai prin voci vii, dar şi prin dese scrisori, toate disputele, zic, astăzi s-au sfârşit. Astăzi Cerul, prin dreapta celui de sus şi marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, în mod vădit şi foarte clar a hotărât că Biserica Răsăriteană este ortodoxă, preacinstită, apostolică şi sfântă. Iar cea Apuseană dimpotrivă este rău-credincioasă, eretică, fără de nicio cinste, papistă şi vicleană. Căci, dacă nu ar fi fost astfel, de ce Spiridon alungă afară din biserica lui altarul ei, nu într-un mod mai moderat, ci în cel mai înfricoşător, într-un mod prin care a arătat câtă ură, câtă #retragere, câtă mânie are faţă de acea biserică a făcătorilor de rău, distrugându-i şi nimicindu-i ca rău-credincioşi şi trufaşi pe toţi cei care cu obrăznicie vin înaintea lui? Dacă nu ar fi fost aşa, de ce pe sfătuitorul cel rău al comandantului, care îl sfătuia şi îl îmbărbăta, nu numai că l-a ucis, dar şi în murdăria cea mai scârboasă l-a aruncat, precum i s-a întâmplat, fiind rostogolit fără de nicio cinste?
Au încetat, zic au încetat polemicile şi disputele (certurile) nenumărate; căci, da, astăzi cu adevărat cerul a adeverit şi a arătat în mod de netăgăduit ca fiind foarte adevărate, foarte expresive toate cele pe care mai întâi le-a scris Sfântul Fotie împotriva catolicilor. Astăzi Cerul cu judecata lui nepărtinitoare a lăudat şi a hotărât şi bine şi drept şi conform canoanelor a făcut apoi Sfântul Serghie care a şters din diptice pomenirea Papei. Astăzi Cerul cel preaînalt a confirmat şi a pecetluit luptele raţionale şi bătăliile şi toată acea atitudine eroică şi nemaiauzită a Sfântului Marcu al Efesului şi, dimpotrivă, (astăzi cerul) a respins, a anulat şi a zădărnicit maşinaţiunile de sabotaj ale Florenţei împotriva adevărului evanghelic. Într-un cuvânt, astăzi Dumnezeu, Dumnezeul minunilor, pentru a doua oară a despărţit lumina de întuneric: de partea luminii este Biserica Răsăriteană şi de partea întunericului e zarva Apuseană; (a despărţit) adică între adevărul cel prealuminos al dogmelor cereşti, pe care, precum le-a primit, la fel le păzeşte Biserica Răsăriteană şi între minciuna cea preaîntunecată a ideilor învăţăturilor satanice pe care le-a adus şi le ţine Biserica Apuseană. Creştini ortodocşi, cei care locuiţi în cele patru părţi ale lumii, auziţi, aflaţi că victoria e cu noi, cei smeriţi; că a fost nimicită tăria celor puternici. A căzut indolenţa celor mândri şi semeţi. „Aceştia (n.n. – se laudă) cu carele, aceştia cu caii lor, iar noi cu numele Domnului (ne vom mări).” Şi apoi ce? „Aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat.” Şi cu adevărat astăzi ortodocşii din Kerkira au văzut, ca şi vechiul Israel, scufundaţi şi îngropaţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi pe cei ai lor. Aşadar, să cântăm şi noi astăzi cu gura noastră cântarea lui Moise în mod armonios şi sărbătoresc, cântând şi zicând: „Să lăudăm pe Domnul, căci cu slavă s-a preaslăvit. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, i-a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale i-ai nimicit pe cei potrivnici. Ai trimis mânia Ta, i-a mâncat pe ei ca pe o trestie. Ai întins dreapta Ta şi i-a înghiţit pământul; minunat eşti, Doamne, Cel ce faci minuni în chip preaslăvit. Cine este asemenea Ţie între dumnezei, Doamne? Cine Ţi se aseamănă în putere?” Şi eu împreună cu profetul cel cu prea mare glas strig azi către întreaga Biserică a ortodocşilor: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, aleasă mireasă a lui Hristos, Biserică Răsăriteană; căci slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă şi te bucură, căci Domnul a lăsat nedreptăţile tale şi ruşinea de mulţi ani din partea vrăjmaşilor tăi.
Popoare semeţe şi îndărătnice ale catolicilor, neamuri mândre şi ofensatoare, popoare ale cultului papist, voi care vă mândriţi înaintea împărăţiilor şi puterilor pământului şi cu dispreţ insuportabil batjocoriţi robia noastră, voi care şi bogăţia înţelepciunii celei din afară vă mândriţi că o posedaţi, Latinilor, vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Bisericii Răsăritene, înţelegeţi şi vă plecaţi. Astăzi aţi cunoscut şi aţi înţeles că cu noi este Dumnezeu, cu noi e Adevărul Hristos, cu noi este Duhul Adevărului; cu noi, zic, cu cei smeriţi, cei istoviţi, cu cei împotriva cărora aţi luptat şi aţi uneltit mereu în mii de feluri. Înţelegeţi aceasta astăzi şi în mod silit, înţelegeţi şi vă smeriţi sub mâna puternică a lui Dumnezeu; aici nu mai sunt numai cuvinte, cu care să vă lăudaţi, căci puteţi să răspundeţi la un cuvânt cu o sută, aşa cum v-aţi lăudat la pseudo-sinodul de la Florenţa; nu sunt urzeli sofiste, nu sunt silogisme aristotelice. Sunt lucrări ale mâinii dumnezeieşti; sunt lucrări pe care nici o tehnică sofistă nu poate să le deturneze sau denatureze? Şi, deci, ce la ce vă gândiţi? De ce rămâneţi în acele învăţături urâte de Dumnezeu, pentru care în mod vădit şi de netăgăduit Sfântul Spiridon v-a alungat departe de sfânta lui biserică, adică departe de Biserica Sobornicească, departe de Hristos, departe de Preasfântul Său Duh? Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă fii ai oamenilor; întoarceţi-vă la religia primită de la Dumnezeu. Nu vă ruşinaţi să mărturisiţi pe faţă amăgirea voastră satanică şi să acceptaţi dogma ortodoxă a purcederii Duhului Sfânt.
Scoateţi adăugirea preamârşavă din Sfântul Simbol al credinţei. Renunţaţi la azima iudaică de la jertfa cea nesângeroasă. Găsiţi de cuviinţă să vă botezaţi prin trei afundări, ca să nu rămâneţi nebotezaţi numai cu stropirea. Nu vă limitaţi doar la cuvintele domneşti (ale Domnului) în prefacerea Darurilor ca să nu deveniţi adoratori de pâine, fără invocarea Dumnezeiescului Duh. Nu privaţi fără niciun drept şi fără nici o omenie pe creştinii laici de la Potirul Vieţii, stabilind legi împotriva Stăpânului Hristos. Treceţi sub tăcere mitul focului curăţitor (al purgatoriului – n.n.); nu atribuiţi Maicii lui Dumnezeu ceea ce nu îi pricinuieşte laudă şi faţă de Scriptură e cu totul împotrivă, adică faptul că de la zămislire a fost fără păcatul strămoşesc (n.n. – imaculata concepţie). Să se smerească şi Papa cel egal cu Dumnezeu şi să mărturisească cu recunoştinţă că este episcop al Romei, dar niciodată şi Capul întregii Biserici. Că este responsabil şi subordonat al Sinoadelor Ecumenice, nu judecător şi mai presus de ele. O astfel de pocăinţă foarte bună şi plăcută lui Dumnezeu să faceţi, vă strigă şi vă îndeamnă această lucrare mai presus de fire şi minunată a Ierarhului Spiridon. Aceasta îi vădeşte că sunt mincinoşi impostori toţi cei pe care îi slăviţi ca sfinţi şi mai presus decât sfinţii, (faptul că) au scris foarte tăios împotriva Bisericii Răsăritene sau, ca să spun mai bine, împotriva Sfântului Duh, fel de fel (de lucruri). Desigur, printre toţi ceilalţi cei mai tăioşi au fost Bonaventura cel calomniator şi Toma sofistul. De la care voi numiţi pe unul ca pe un Serafim, iar pe altul ca pe un Înger. Aşadar, astăzi puteţi să îi cunoaşteţi că sunt desigur satanici, diavoleşti, mincinoşi şi şarlatani, vrăjmaşi ai adevărului, apărători ai minciunii şi anatematizaţi de toate Sfintele Sinoade Ecumenice şi materie a focului veşnic. Şi cu adevărat, creştinilor, nu trebuia să se întâmple aceasta? Adică nu trebuia să simtă catolicii, nu trebuia să se trezească? Nu trebuia să dobândească o frică mântuitoare, văzând şi auzind această adevărată hotărâre a Cerului, gândindu-se că aşa cum se află acum sunt lepădaţi, respinşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de sfinţi? Da, cu siguranţă de nevoie aceasta trebuia să facă. Dar vai de ei: ei chiar s-au arătat nesimţitori la acel tunet ceresc. Ei au vrut mai bine să imite cerbicia lui Faraon cel înnebunit de Dumnezeu: au vrut mai degrabă să apară ca adepţi ai cărturarilor şi fariseilor neascultători şi încăpăţânaţi, care văzând minunile de netăgăduit ale lui Iisus, nu numai că nu au crezut în El, ci în orice fel căutau să Îl calomnieze ca făpturi. Şi mă opresc să le mai spun şi mai departe celor ce nu au auzit în întregime un astfel de lucru extraordinar sau l-au auzit, dar nu şi întâmplările acelea care îl fac şi mai îngrozitor şi vrednic să săvârşească o astfel de lucrare. Vorbesc de cei care au trăit acele spaime inimaginabile, căci au văzut cu ochii lor acele lucruri teribile şi extraordinare şi cu urechile lor au auzit cuvântarea bunului soldat şi ei înşişi au mutat materialul ca să nu păţească şi ei ceva asemenea sau mai rău. Pe aceştia în principal (mai ales), zic, îi chinui, pe cei care au vrut mai degrabă să o considere drept o întâmplare delicată# decât să se gândească că a fost, precum cu adevărat a şi fost o hotărâre a Cerului care nu poate fi trecută cu vederea. Căci catolicii sunt lepădaţi (de Dumnezeu – n.n.). Pe aceştia, pe aceştia eu îi plâng, pe ei îi acuz. Pe aceştia şi profetul Isaia îi consideră că sunt cu totul insensibili, zicând: „Le-a dat ochi să nu vadă şi urechi să nu audă, ca nevăzând ochii lor şi neauzind urechile lor…”; ca „înţelegând să se întoarcă şi îi voi vindeca pe ei”; iată cu cine s-au asemănat adepţii Bisericii Apusene şi cu cine sunt asemenea. Nu ca şi cum Domnul, Singurul iubitor de oameni, care vrea ca tot omul să se mântuiască, nu ar vrea mântuirea acestora, ci vrea să dezvăluie prin acestea că au căzut în rău, că s-a împietrit inima lor nesocotită, că îngâmfarea şi viclenia lor blestemată goneşte orice gând bun, nu lasă să intre deloc harul lui Dumnezeu. Şi de aceea nici nu pot să simtă, nici să se întoarcă la adevăr şi să găsească mântuirea veşnică. Aşadar, ce urmează? Cu siguranţă urmează aceasta: că după judecata Cerului nu îşi mai au rost nici disputele, nu mai poate rămâne nicio îndoială despre catolici. În mod declarat, fără tăgadă, indiscutabil catolicii sunt lepădaţi, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Cel puţin acest silogism îl dovedeşte şi făclia aprinsă a lui Spiridon.

Capitolul al IV-lea
Epilog, cuprinzând un sfat pentru conaţionali

Deci, acea minune a Sfântului Spiridon a constituit o adevărată judecată a Cerului, prin care şi palpabil şi inteligibil a lepădat şi a retezat, ca fiind putrezită şi stricată de groaznicul papism, Biserica Apuseană, din plinătatea Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti. S-a dovedit astfel în chip foarte strălucitor, cu toate că cei fricoşi se poate să nu priceapă aceasta, ci să rămână ca şi satana, nepocăiţi şi neîndreptaţi, lucru care într-adevăr în sine este jalnic. Harul atotputernic al lui Iisus Hristos să îi aducă în simţire. Acum e timpul să îmi îndrept cuvântul spre voi, fraţii mei; şi desigur spre voi, fraţii mei ortodocşi, care sunteţi răspândiţi în oraşe şi locuri diferite ale Europei. Ale acestei Europe în care azi năpădeşte indiferenţa cea mai atee a teiştilor urâţi de Dumnezeu. Deci voi, iubiţilor, după ce aţi ruşinat cu uşurinţă, prin lucrările minunate şi extraordinare ale Sfântului Spiridon, pe papistaşii cei neruşinaţi, vă sfătuiesc, fraţilor, să ţineţi înseşi aceste (minuni) ca pe nişte arme văzute, recunoscute şi de nebiruit împotriva teiştilor atei, ca să nu băgaţi în seamă acele suflete depravate, ci cu toate puterile voastre să ţineţi credinţa lui Hristos. Acea credinţă, zic, care a învins Lumea, care a îmblânzit leii, care i-a făcut pe lupi miei, care a pus sub propriul ei jug capetele împăraţilor. (Să ţineţi) Credinţa aceea care a scos idolatria de pe întreg pământul, care a făcut de ruşine înţelepciunea Lumii, care i-a arătat peşti fără de glas pe ritorii cei mult vorbitori, care a sădit în lume cunoaşterea unei Dumnezeiri triipostatice. (Să ţineţi) Credinţa aceea care i-a învăţat pe oameni iubirea desăvârşită faţă de ceilalţi, virtutea adevărată, adică adevărata înţelepciune, smerenia ca şi Hristos, dreptatea cea mai exactă, nădejdea vieţii veşnice. O, credinţă dumnezeiască, o, credinţă preasfântă! O, credinţă mai strălucitoare decât soarele! Cum s-au întunecat şi se întunecă, în lumina ta de amiază cea neschimbată, ateii cei nebuni, după blestemul profetului Osie? Cum să nu fie vrednici de plâns cei care nu respectă dumnezeirea ta? Care minte poate să priceapă sau care limbă ar putea să înfăţişeze în cuvânt înfricoşătoarea pedepsire a acestor antihrişti (căci cu adevărat sunt antihrişti) care, fiind lipsiţi de cap, precum spune proverbul, stau împotrivă lucrărilor şi eforturilor şi împlinirii iconomiei întrupate a lui Hristos? Cu siguranţă, câte sunt cununile, recompensele şi premiile date de Dumnezeu înţelepţiţilor propovăduitori de Dumnezeu Apostoli, tot atâtea sunt şi pedepsele şi chinurile acestor teişti luptători împotriva creştinilor şi întunecaţi de Dumnezeu. Fugiţi, fraţilor, de aceştia ca de foc. Fugiţi de contactele sociale cu ei, că sunt vătămătoare de suflet, feriţi-vă de citirea cărţilor lor potrivnice lui Dumnezeu. „Fiule, bea apă din ulciorul tău.” Astfel îţi porunceşte Duhul Sfânt (Cel pe care teiştii cei înnebuniţi, departe de Dumnezeu, Îl consideră ca şi pe Iisus Hristos, Care nu este Duh); bea, zice, apă din vasul tău, adică învaţă-te din gurile Sfintei tale Biserici, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţii cei purtători de Dumnezeu, de la Sfintele Sinoade şi înainte de toate de la Sfintele Scripturi. Să nu preferi aberaţiile lui Voltaire în faţa înţelepciunii dumnezeieşti a lui Pavel. Să nu îi asculţi pe atei, ci ascultă-l pe Hrisostom, pe Vasile, pe Atanasie, pe Grigorie. Nu lua în seamă experienţele filosofilor de acum, ci mai bine ia faptele Sfântului Spiridon, sprijină-ţi mintea ta acolo unde sunt toate cele infailibile, pe observarea ciudatei eclipse a Soarelui (notă – vrea să spună eclipsa soarelui din timpul răstignirii lui Hristos), pe care a făcut-o marele Dionisie cel cu minte înaltă (notă – adică Areopagitul) şi găseşte-ţi acolo mântuirea ta. Sprijină-ţi cugetarea pe apologia pentru creştini pe care a scris-o Iustin Martirul şi Filosoful către împăraţii Romei. Nu lua în seamă pălăvrăgelile acelor atei, ci să ai mereu în minte faptele eroice ale sfinţilor mucenici şi bărbăţia lor mai presus de fire şi statornicia; (să ai în minte) luptele supraomeneşti şi de lungă durată ale cuvioşilor bărbaţi, pe care nu le-ar fi putut răbda dacă n-ar fi fost convinşi că îi aşteaptă, după răsplătiri nemuritoare, bunuri veşnice şi fără de sfârşit, „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, acestea sunt cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce Îl iubesc pe El”; iubiţilor, la acestea să vă gândiţi, acestea să le cercetaţi şi pregătiţi-vă faptele voastre (n.n. – faceţi fapte bune) spre apărare în acea zi înfricoşătoare, ferindu-vă de prostia teatrală, de petreceri, de râsete, de dansuri, de jocuri şi de orice senzualitate trupească, căci prin toate acestea se împrăştie smerenia dumnezeiască, pleacă frica lui Dumnezeu şi astfel îşi face loc Voltairismul, ateismul, adică rădăcina şi izvorul oricărei fapte nelegiuite.
Domnul Iisus Hristos, Împăratul veacurilor şi Creatorul tuturor, şi al celor cereşti şi al celor pământeşti, Cel ce a pătimit în trup pentru noi şi ne-a biruit nepăsarea prin bunătatea Sa, să ne lumineze, fraţilor, şi pe voi şi pe noi şi să ne învrednicească să avem întotdeauna înrădăcinată în inima noastră frica Lui, ca El, ca o lumină nestinsă, să ne conducă la tot lucrul bun, pentru a fi (găsiţi) plăcuţi înaintea Lui în ziua aceea a Venirii Sale celei înfricoşătoare şi slăvite; da, fie, fie (aşa), pentru rugăciunile marelui şi fierbintelui apărător al credinţei ortodoxe, ale Sfântului Spiridon. Amin.

Schiţă (plan)

Informaţie despre sfintele moaşte, în ce fel au ajuns în Kerkira.
Faptul că preasfintele moaşte ale dumnezeiescului Spiridon se află în Kerkira e cunoscut tuturor, relatarea care urmează vrea să facă cunoscut modul în care au fost aduse acolo, pentru că mulţi necunoscând aceasta se întreabă în cel fel au ajuns acolo.
Dintr-o carte a cuiva tipărită în Veneţia:
În timpul căderii Constantinopolului (1453), în timp ce alţii luând alte lucruri de preţ au fugit de acolo, un preot pe nume Gheorghe Kaloheretis, care era paroh la biserica în care erau păstrate moaştele Sfântului Spiridon şi al Sfintei Teodora Împărăteasa şi alte câteva, luându-le a coborât până în Epir şi de acolo în Kerkira (care încă nu era împrejmuită cu ziduri), având împreună cu el şi trei fii ai lui: Filip, Marcu şi Luca.
După moartea acestuia, cei trei fii ai lui au împărţit sfintele moaşte: şi în vreme ce Filip şi Luca au luat partea lor din moaştele sfântului ierarh (Spiridon), Marcu le-a luat pe ale Sfintei Teodora şi altele; împărţirea a avut loc în 12 martie 1480.
Marcu a dăruit moaştele Sfintei Teodora comunităţii locuitorilor Kerkirei în 11 ianuarie 1483.
Filip a moştenit de la Marcu celelalte cinstite moaşte pe care (acesta) le avea, precum (s-a spus) mai sus şi a plecat cu corabia la Veneţia. A primit Dukale (cu alte cuvinte scrisori domneşti) de împuternicire ca să ducă acolo, în Veneţia, moaştele Sfântului Spiridon, însă lacrimile locuitorilor Kerkirei i-au înmuiat aşa de tare inima încât şi-a schimbat hotărârea şi a rămas aici.
Autorităţile locale greceşti atunci i-au dat (biserica) Arhanghelul, în care a aşezat sfintele moaşte, slujind în ea, urmaşii săi moştenind dreptul de a sluji ca preoţi la moaştele sfântului.
Preotul acesta Filip a murit, lăsând în urmă o fată orfană cu numele Asimina; Luca, cel care era împreună moştenitor al sfintelor moaşte ale Sfântului Spiridon, a dăruit partea lui din moştenire nepoatei lui Asimina, fiica părintelui Filip, fratele său, pentru a creşte zestrea ei printr-o asemenea comoară. Mulţi s-au străduit, însă unul singur a primit premiul (n. tr. – s-a căsătorit cu fata), nobilul Stamatios Vulgaris. Actul dotal a avut loc în 13 martie 1521.
În anul 1527, din dorinţa unei persoane din conducerea administrativă a Corfului, Nicolae Vragadinos, s-a construit biserica lungă de 14 picioare, lată de 6 picioare, în care au fost mutate moaştele sfântului de la Biserica Arhanghelului.
În vremea asediului lui Barbarosa au luat moaştele spre păstrare înlăuntrul palatului cetăţii, într-o biserică a Sfinţilor Doctori fără de arginţi, în care s-a refugiat pentru a fi ocrotită şi familia Vulgareilor şi preoţii slujitori. După asediu au mutat din nou moaştele în biserica lui (a sfântului).
Asimina a născut doi copii, Nicolae şi Artemie, care au devenit preoţi, Filip şi Andrei, care au murit; ea a menţionat într-un Testament pe care l-a făcut, stabilind că moaştele sfântului să rămână în neamul Vulgareilor; testamentul a fost făcut în 25 noiembrie 1571.
Au dărâmat biserica sfântului din ordinul Principelui, când acesta a hotărât să înconjoare cu ziduri hora, stricând (dărâmând) tot acel cartier; şi atunci au mutat moaştele sfântului în biserica Sfântului Nicolae al străinilor, din Garitsa (biserica lui Spinula). Şi în anul 1577 a fost construită biserica lui în hora.
Artemie a primit funcţia de protopop în anul 1605. Prin Toma Motzanega, un om iubitor de Dumnezeu a adus din Veneţia o raclă de cristal (cristalina îi spun localnicii, pentru că are deasupra un geam – n.n.), considerând că este necuviincios să fie purtat în procesiune sfântul ţinut în braţele unui preot şi să se înnegrească astfel de la tămâierea cea multă.
Aşadar, am aflat din această relatare în cel fel au ajuns sfintele moaşte ale făcătorului de minuni Spiridon în insula Kerkira. Ne mirăm din nou în ce fel au venit de la Constantinopol şi e foarte posibil să fi fost aduse acestea (moaştele), precum şi multe altele la porunca împăratului; a cărui împărat, este nesigur; afară dacă au fost mutate din porunca împărătesei, lucru care trebuie să se fi întâmplat înainte să cucerească Ciprul catolicii; căci dacă aceia deja stăpâneau, ar fi fost imposibil să se întâmple aşa ceva (n. tr. – să fie mutate moaştele) şi mai degrabă ar fi vrut să le mute ei în Italia, dacă voiau ca ele să se afle acolo. Se pare că în timpul căderii comune catolicii stăpâneau Ciprul. Aşadar, rezultă că înainte de stăpânirea catolicilor (moaştele) trebuie să fi fost în Constantinopol.
Mare şi nespusă este pronia lui Dumnezeu cel sfânt, pe care El o are faţă de Biserica Sa; căci l-a trimis acolo în Kerkira pe acest sfânt preaminunat nu din alt motiv, ci ca să fie o graniţă înfricoşătoare, o nouă sabie de foc care să ţină departe de paradisul cel inteligibil pe papistaşii cei neruşinaţi, care cu toată neobrăzarea vor să intre în propriile noastre biserici şi să ne transmită şi nouă din contaminările lor; precum i-au târât pe vitejii ciprioţi în mod tiranic în societatea lor cea contaminată, deja de peste două sute de ani, după mărturia lui Iosif Vrienios; şi precum pe sărmanii cretani i-a făcut să nu aibă nici măcar un episcop, o insulă aşa de mare, ci i-au obligat să meargă la insula Kithyra, vai, ce stare jalnică, ca acolo să fie hirotoniţi preoţii; şi această suferinţă au îndurat-o din partea acelor cinstiţi şi calmi veneţieni şi acestea le suferă şi acum ortodocşii cei înrobiţi sub stăpânirea acestora, nepermiţându-li-se nici lor să aibă arhiereul lor propriu, pentru ca nu cumva în timp să ajungă să fie supuşi (n. tr. - papistaşii) de către comunitatea lor (n. tr. – a ortodocşilor); şi adesea cu stăpânire tiranică construiesc altare în bisericile ortodocşilor; dumnezeiescul Spiridon, pe care îl avem la mijloc între noi, Răsăriteni şi Apuseni, în Kerkira nu i-a lăsat să se unească unii cu alţii, sau ca să spunem mai bine pe aceia nu i-a lăsat să se unească cu noi în orice mod vor ei ; (I se cuvine) mulţumire bunului Dumnezeu pentru că ne-a izbăvit pe noi de această durere în veci; fraţilor, eu fiind mişcat de râvnă dumnezeiască, pentru folosul nostru al tuturor, am făcut cunoscută această minune mai presus de fire a Sfântului Spiridon, cu consideraţiile care au urmat; împreună cu aceasta, mişcat de aceeaşi râvnă am alcătuit şi slujbă de biruinţă la această (minune) ca mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului Său, care în chip minunat cu mână puternică a distrus născocirile celor nelegiuiţi; slujba trebuie să fie cântată în ziua a doisprezecea a lunii noiembrie, căci în această noapte, care face trecerea spre ziua a 12-a s-a săvârşit această nenorocire preadorită de ortodocşii greci; fac cunoscut faptul că această sărbătoare plină de mare bucurie nu poate fi ţinută în ţinuturile papistaşilor; deci trebuie cântată în locurile pe care ei nu le stăpânesc, ci sunt libere de sub stăpânirea papală; aceasta o spunem nu stabilind legi, ci povăţuindu-vă în mod frăţesc ceea ce este bine şi drept şi folositor. Şi, deci, toţi cei care aveţi râvnă pentru ortodoxia cea primită de la Părinţi, împotriva catolicilor celor răucredincioşi, şi evlavie la Sfântul Spiridon, dublaţi-vă vocile voastre de biruinţă şi de mulţumire pentru a ţine locul acelor fraţi ai noştri care nu pot să îşi arate prin voci puternice durerea din inima lor. Deci, cântaţi-I Domnului cu strigăte de bucurie, cântaţi-I cântare nouă, căci cu adevărat lucruri noi şi minunate a făcut Domnul spre umilirea papiştilor celor îngâmfaţi şi mândri; a Căruia este slava în veci. Amin.

(Nota editorului: Am ales să aşezăm prologul Sfântului Atanasie din Paros la sfârşitul relatării despre minunea Sfântului Spiridon, pentru a uşura lecturarea textului.)

Prolog

Tuturor cititorilor acestei cărticele,
fraţilor mei în Hristos şi fiilor adevăraţi
ai Preasfintei Maicii noastre Biserici a Răsăritului,
eu, smeritul ei autor, le doresc, deşi sunt nevrednic,
sănătate, pace şi mântuire veşnică…

În anul 1795, Theodorit, destructorul Bibliei canonice, dintr-o pricină oarecare mi-a scris. Cu acest prilej mi-a scris pe lângă aceasta că ruda lui, Theodor, cel numit Mustatzas, a hotărât să tipărească operele Sfântului Grigorie Palama; eu i-am răspuns că operele Sfântului Grigorie Palama sunt gata de tipărit de altcineva şi am zis că, pentru că domnul Theodor este zelos la cele bune, am şi eu două lucrări, pregătite pentru tipar şi, dacă vrea, i le trimit de îndată ce primesc asentimentul lui. Am primit răspuns că le primeşte cu multă bucurie. Le-am trimis în acelaşi an, adică în 1796, adică lucrarea „Judecata cerului” şi „Viaţa Sfântului Clement”, în scopul de a constitui amândouă un singur volum. Am primit imediat răspuns că le-au primit şi nu numai aşa pur şi simplu, ci ca un debut sfânt, ca pe un liman sfânt şi alte asemenea. Desigur am primit şi scrisoare separată de la Theodor însuşi, care începea exact cu aceste cuvinte: „Mai demult am primit scrisoarea şi vă mulţumesc pentru urările dar şi pentru faptul că prin aceasta ne-am cunoscut; am citit ceea ce îmi cereţi şi vă asigur că le trimitem şi le tipărim”; datorită mărimii lor, trec peste cele pe care mi le-a scris Theodorit în cele cinci scrisori ale lui, pe care le păstrez pe toate; în fine, pentru că prietenii mei buni m-au burduşit cu promisiunile lor foarte vii şi grase şi repetate, ce s-a întâmplat, ce au făcut? Iată ce s-a întâmplat şi ce au făcut: după ce din anul 1796 până în anul 1804 (operele) au stat în mâinile lor, acum, pe la mijlocul lunii mai trecute, mi le-a trimis de la Muntele Athos bunul Theodorit, aşa precum i le-am trimis eu, adică scrise de mână, netipărite. Însă (se poate întreba cineva aflat în faţa unei întâmplări neaşteptate) care sunt motivele pe care le-a invocat? Ele sunt acestea: mai întâi a scris că le-a uitat în Bogdania, când a plecat de acolo, în al doilea rând a scris că stăpânul Sutzos l-a distrus pe Theodor şi nu i-au rămas bani ca să tipărească aceste cărţi (pentru „Apocalipsă” a avut bani şi i-au mai şi rămas); în al treilea rând i-a spus mitropolitului de Tripoli că le-a pierdut şi de îndată ce s-au găsit apoi, prin intermediul Prea Sfinţiei Sale m-a întrebat ce aş vrea să facă cu ele. Cine poate, să pună de acord aceste trei afirmaţii într-un singur adevăr. Pe lângă acestea, care pentru mine sunt ireconciliabile, urmează şi această ciudăţenie: preaiubitul meu domn Calinic, arhimandritul din Lipsia, i-a scris acestui Theodorit să i le trimită lui (manuscrisele) şi prea cuvioşia sa, dăruindu-le mie, vrea să găsească o soluţie pentru a le tipări. A primit răspunsul lui Theodorit că vrea să i le trimită şi aştepta să le ia cu negustori (cât despre mine, toate mi le-a declarat arhimandritul în martie acum doi ani) apoi, în loc să le trimită în Lipsia, le-a trimis în Hios, precum am mai menţionat; iată cu ce oameni nenorocul meu m-a încurcat, în legătură cu aceste opere bune şi folositoare multora, deja de ani de zile, cam de opt, şi am fost batjocorit şi înşelat de aceştia, cum n-a păţit-o nimeni de la altcineva vreodată de la astfel de oameni. Aşadar, pentru că Dumnezeu nu a binevoit să fie tipărite pentru public de astfel de oameni aceste istorisiri minunate, se tipăresc deja din bunăvoinţa lui Dumnezeu pe cheltuiala acestor creştini iubitori de Dumnezeu şi de fraţi din Hios, pentru mântuirea lor sufletească şi a înaintaşilor lor. Se publică, deci, într-un singur volum, „Judecata cerului” şi „Viaţa misionarului Clement”, şi acesta, ca om integru, fiind o judecată a cerului, prin atitudinea şi mărturisirea lui minunată că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl; căci sfinţenia lui este, fără îndoială, lucrare a cerului care în mod vădit i-a pecetluit şi i-a validat luptele şi cuvântările pe care le-a ţinut în Moravia împotriva papistaşilor rău-credincioşi, precum puteţi vedea toate acestea citind sfânta lui viaţă.
Primiţi, fraţii mei, cu bucurie această cărticică folositoare de suflet, mai ales în aceste timpuri când indiferenţa respingătoare revarsă pretutindeni răceală de moarte în sufletele celor mai simpli.
Minunile, pentru cei cu minte, sunt dovezi ale atotputerniciei dumnezeieşti. Şi aceasta cu ajutorul, aşa cum am spus mai înainte, al dumnezeiescului Spiridon şi prin lucrarea foarte neobişnuită săvârşită în Constantinopol pentru Mântuitorul, primiţi, zic, cu bucurie şi citind şi folosindu-vă, rugaţi-vă şi pentru fraţii care, pentru folosul comun, au pus la dispoziţie cele necesare (n.n. – banii pentru tipărirea cărţii) şi (rugaţi-vă) şi pentru noi, nevrednicii, care mişcaţi de zelul dumnezeiesc, am muncit cu hărnicie la acestea pentru slăvirea şi lauda Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl Lui şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Traducerea în limba română a fost făcută părintele Ciprian Staicu (Veria), fiind revăzută de părintele Gheorghe Konispoliatis (Corfu). Din volumul „Măreţia Ortodoxiei”, Editura Egumeniţa, 2009.

O minune care arata ca greco-catolicii si catolicii nu au Sfinte Taine

2009-10-02T10:38:00.001-07:00

În anul 1625, din voia Domnului, în oraşul Vilno a fost o mare ciumă, că mulţi oameni au murit, printre ei numărându-se şi protopopul apostat Mihail Kotlubai. Şi dacă ciuma a încetat, toţi acei care au scăpat s-au dus pe la casele lor, iar călugării apostaţi, ce se cheamă uniţi, s-au dus la mănăstirea lor, numită Sfânta Treime şi, după datină, au început să facă praznic întru pomenirea protopopului mort. După obicei, la prima slujbă au turnat în potir vin cu apă (în sobor slujeau ieromonahii Rafail Korsak, Valerian Kalnofoiski şi alţii). Şi când a venit vremea împărtăşaniei, vinul din potir s-a prefăcut în apă, ca şi cum numai apă fusese în el. Simţind că era numai apă, s-au tulburat tare şi au făcut mare cercetare, găsind că preotul care făcea proscomidia a turnat vin şi, ca de obicei, puţină apă, iar diaconul, care-l ajuta pe preot, a spus că a turnat cu mâna lui vin în vasul pe care i l-a dat preotului, lucru de care s-au încredinţat cu toţii, deoarece mai rămăsese vin în vasul din care se turnase. Dar preoţii, dorind să-şi dea seama şi mai bine ce s-a întâmplat, au trimis după vânzătorul de la care fusese cumpărat vinul şi l-au pus să răspundă sub jurământ dacă în ziua aceea vinul a fost cumpărat de la el şi dacă le-a dat vin curat. Acesta a jurat că în ziua aceea vinul a fost cumpărat de la el şi că le-a dat vin curat. Şi atunci, gustând şi văzând că este acelaşi vin ca şi vinul rămas în vas, au mai cumpărat nişte vin, l-au turnat în potir şi au făcut slujba. Tuturor celor care ştiau ce s-a întâmplat le-au spus să nu povestească nimănui, ci să spună că preotul care făcea proscomidia a încurcat lucrurile şi, în loc de vin, a turnat numai apă, ca nu cumva ortodocşii să afle şi să râdă de ei. Aoleu, împietrire şi orbire de bună voie! Cei ce nu văd nu vor să vadă şi cei ce pot înţelege nu vor să înţeleagă. Fiindcă Dumnezeu a prefăcut vinul în apă ca ei să se lepede de erezia nimicitoare şi să se întoarcă la dreapta credinţă şi, ca să osândească unirea cu apostaţii romani, le-a arătat că jertfa lor este greţoasă şi neplăcută pentru El.
Tot aşa, şi la începuturile ereziei unirii, în oraşul Grubeşov, în anul «…», când Ipatie Pociej cu alţi episcopi schismatici de-ai lor (ca urmare a conciliului şi înţelegerii lor de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, îndepărtându-se de biserica răsăriteană şi alipindu-se celei apusene) ţineau slujbă sobornicească în biserica Sfântului Nicolae, vinul din potir s-a prefăcut în apă şi ei, tot aşa, au pus totul pe seama unei greşeli a celui care făcuse proscomidia. Când au turnat din nou vin în potir, Dumnezeu, Care vrea ca toţi să se mântuiască şi să se întoarcă la mintea cea dreaptă, a arătat că unirea lor nu-I este pe plac şi le-a dat de veste că şi jertfa lor Îi este cu totul greţoasă şi neplăcută: atunci – aoleu, minune groaznică! – potirul a crăpat şi vinul s-a vărsat, de îndată ce un preot, protopopul din Grubeşov, Simeon Ceaika, a strigat cu glas tare către lume, spunându-le ce s-a întâmplat şi zicând: „Episcopii noştri sunt eretici, nu-i ascultaţi!” şi a fost mare tulburare şi vorbărie în popor, iar apostaţii, neterminând slujba, s-au împrăştiat.
Tot aşa şi în anul 1596, la conciliul de la Berestie, la prima liturghie, când aceiaşi apostaţi i-au înştiinţat pe toţi despre unirea lor, adică despre alăturarea lor la biserica latinească, şi i-au blestemat pe dreptcredincioşii care se supun sfântului scaun apostolic din Constantinopol, spre ruşinea veşnică a trădării lor şi batjocorirea şi ruşinarea vădită a înşelătoriei lor sperjure [Dumnezeu, căci El pe toate le face pentru binele şi mântuirea sufletelor omeneşti, le-a zădărnicit jertfa fără de sânge şi a prefăcut vinul în apă şi numai prin aceasta a arătat că, pe cât de departe este gustul apei de cel al vinului, tot aşa şi cinstea unirii nou născocite, lipsită de încuviinţarea întregii biserici răsăritene şi de învoirea celui care, în Sfântul Duh, este părintele şi păstorul nostru, patriarhul ecumenic, este departe de evlavia noastră cea veche. Şi dacă un iezuit dintre preoţii bisericii latine, pe nume Piotr Skarga, bărbat la vremea sa preaînvăţat, socoate că această minune se explică prin greşeala că s-a turnat de două ori apă în vin, atunci cât de bine dovedeşte o asemenea părere necredinţa apostaţilor noştri, cărora Dumnezeu le-a îngăduit să greşească tocmai în clipa aducerii primei jertfe fără de sânge în biserica unită. Oricine poate să vadă limpede că Dumnezeul lor cel drept i-a osândit dă fie nevrednici tocmai prin această greşeală: în clipa lepădării de Păstorul lor firesc, Îi aduc jertfa fără sânge, dar El a vrut să-I fie adusă în vin şi în apă, nu doar în apă chioară. Marile semne, înfricoşătoare şi limpezi, care s-au întâmplat să fie la Rubejov şi Berest Litovsk, au dat pe faţă trădarea acestor căpetenii, dar n-au putut să le aducă în simţiri sufletele împietrite şi neînduplecate, să se facă să se lepede de trădare şi să se întoarcă la credinţa dreaptă, ci şi mai tare le-au înverşunat], şi tot aşa a fost şi cu cei din Vilno. Căci cu deşertăciunile lumeşti şi-au astupat ochii să nu vadă, urechile să nu audă, inima să nu înţeleagă, ca nu cumva, dându-şi seama vreodată de amăgirea lor, să se întoarcă la dreapta credinţă şi să-şi primească vindecarea.
[Martor al acestei minuni din Vilno a fost Elisei Ikovski, care era atunci călugăr la apostaţi, iar acum e protopsalt în marea Lavră Pecerska din Kiev. El ne-a mărturisit cu jurământ că a văzut cu ochii lui minunea povestită mai sus. Cele întâmplate în Grubeşov şi în Berestie le-am aflat de la mulţi martori, oameni de încredere, dar şi din cărţi tipărite. Dacă cineva doreşte să ştie mai bine, poate să citească mai ales în Apărarea conciliului de la Berestie, a susnumitului preot catolic Skarga, cele spuse la pagina 44 şi în cartea numită Verificarea inocenţei, ediţia a doua, pe foaia de la sfârşit]. Dar ne-a povestit-o şi Gavriil Homeneţki, care era pe atunci ajutorul starostelui din Grubeşov.

(Din volumul Sfântului Petru Movilă Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 2002, pp. 94-96)

PREOTII BLESTEMATI PENTRU CA AU SLUJIT CU ERETICII CATOLICI

2009-10-02T10:36:00.000-07:00

Părintele Filothei Zervakos scria: „Ortodoxia a fost statornicită de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, prin cele şapte Sinoade Ecumenice, luminate de Sfântul Duh. Papismul este înaintemergătorul antihristului, fiindcă papa, cuprins de mândrie şi trufie, vrând să devină cel mai mare stăpânitor al Bisericii şi al lumii, a separat Biserica lui Hristos.
Catolicii au căzut în multe erezii, preschimbând tainele Bisericii Ortodoxe. În loc de botez ei săvârşesc stropirea, în loc de taina împărtăşaniei fac azime evreieşti. Au modificat postul, iar maslul şi aghiazma n-o pot face, fiindcă sunt afurisiţi, de aceea aghiazma lor nu se păstrează.
Voi aminti şi o întâmplare petrecută în Sfântul Munte. Împăratul Constantinopolului, Mihail, şi patriarhul Vekkos, care erau papistaşi, au mers între anii 1170-1200 în Sfântul Munte şi i-au silit pe monahi să primească papismul şi să slujească împreună cu papistaşii. Trupurile celor care au primit să slujească împreună cu ei au rămas neputrezite şi urât-mirositoare, ele fiind afurisite. Iar trupurile celor care n-au primit să slujească împreună cu ei şi au fost ucişi de papistaşi răspândesc mireasmă. Fie ca harul Sfântului Duh să lumineze minţile voastre, să vă întărească şi să vă ajute să înlăturaţi somnul amăgirii şi al trândăviei şi să veniţi în braţele Bisericii” (din volumul „Măreţia Ortodoxiei”, Editura Egumeniţa, 2009).
Părintele Vlasie, de la Schitul athonit Vigla, a oferit câteva detalii: „Peştera celor afurisiţi: În părţile de răsărit ale ţinutului pustnicesc Vigla şi în hotarele Marii Lavre există o oarecare peşteră pe o latură prăpăstioasă de deasupra mării, care astăzi este şi ea închisă şi zidită cu pietre. Acolo – mai demult – conform tradiţiei ce s-a păstrat, au existat trei cadavre înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba ale călugărilor ce au slujit împreună cu latinocugetătorii.
Într-o oarecare carte se relatează că monahul Lazăr Dionisiatul, trecând cu barca pe dedesupt, i-a arătat peştera celor afurisiţi vestitul duhovnic şi fericitul părinte Malakis (probabil ieromonahul Malahia) în anul 1922.
Cadavrele celor afurisiţi se aflau mai înainte în cimitirul Mănăstirii Marea Lavră, dar din pricina întâmplărilor neplăcute au fost aduse în peştera Viglei. Acolo, deoarece leşinase un oarecare închinător bolnav cu inima când a văzut stârvurile celor afurisiţi, Marea Lavră a fost obligată să închidă peştera.” (Din „Limonariu Athonit”, pp. 137-138 / fragmentul a apărut în revista Rost, nr. 17, iulie 2004 - http://www.romfest.org/rost/).
Lucrul acesta înfricoşător este trecut cu vederea de teologii modernişti şi de ierarhii ecumenişti. Părinţii athoniţi au vorbit şi vorbesc pelerinilor despre această pedeapsă dumnezeiască. Pe hărţile Sfântului Munte Athos este marcat un loc – Afurismeno. Acolo au fost îngropate, pentru o vreme, trupurile blestemate.

Să le fie spre luare-aminte preoţilor ortodocşi care vor mai sluji cu ereticii catolici, să ştie că îi aşteaptă osânda veşnică…

Parintele Epifanie Teodoropoulos - Dialogul şi unirea cu catolicii

2009-10-02T08:08:00.000-07:00

Primejdiile venite din „Dialog”

Cum despărţim deci iubirea de adevăr? Un singur Dialog poate exista: Fie „Dialogul iubirii întru adevăr”, fie „Dialogul adevărului întru iubire”. Creştineşte nici iubire fără adevăr nu poate exista, nici adevăr fără iubire. Când iubeşti indiferent de adevăr nu iubeşti cu adevărat. „Iubirea” aceasta e posibil să fie nobleţe, diplomaţie, bune moravuri, comportament minunat, ataşare sentimentală, orice altceva, însă iubire, iubire a lui Hristos, nu este! Iar când îi înveţi pe alţii adevărul şi nu iubeşti, nu trăieşti întru adevăr. E posibil să ai cunoaştere subţire a adevărului, e posibil să crezi în diferite dogme corecte, dar nu eşti diferit de demoni. „Şi demonii cred şi se înfricoşează” (Iacov 2, 19), dar nu se mântuiesc! Credinciosul, urmându-L pe Hristos în toate, îi iubeşte pe toţi. Şi pe cei de altă credinţă, şi pe cei de altă religie, şi pe atei, şi pe hulitorii şi prigonitorii Acestuia. Tocmai pentru că-i iubeşte, are „mare tristeţe şi durere neîncetată în inimă”, fiindcă toţi aceştia sunt departe de adevărul care mântuieşte. Creştinul fără dragoste este „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13, 1).
* * *
Ce înţelegem când spunem „Dialogul iubirii întru adevăr” sau „Dialogul adevărului întru iubire”? Nu cumva faptul că vom cerceta, întru iubire, spre aflarea adevărului? Acest sens al „Dialogului” ar fi posibil să existe doar dacă doi atei sau necunoscători ar hotărî să dialogheze. Însă atunci când dialoghează un creştin ortodox cu oricine altcineva, acest sens este total exclus. Pentru noi adevărul nu se discută, nu poate fi obiect de cercetare: doar se oferă. Şi se oferă, deoarece există. Şi există, fiindcă a fost predat şi se păstrează. Aşadar dialogul adevărului întru iubire (sau al iubirii întru adevăr), pentru ortodox înseamnă: „Dialoghez cu cel de altă credinţă, din iubire pentru el, ca să-i arăt unde este adevărul şi cum va fi condus la el”. Desigur, Dialogul nu se identifică cu predica. Vor vorbi amândouă părţile, îşi vor spune punctele de vedere. Vor fi împotriviri, tensiuni, dezacorduri. Însă scopul ortodoxului va fi mereu nezdruncinat: Fără compromisuri şi cedări, va depune mărturie pentru adevăr, cu stăruinţă şi răbdare! Dacă se cade de acord în ceea ce priveşte adevărul, bine; dacă adevărul nu este primit, se întristează.
Suntem deci pentru „Dialog” cu papistaşii? Şi da şi nu! Da, dacă putem dialoga în condiţiile de mai sus. Nu, dacă prin „Dialog” înţelegem cercetare a adevărului, adică plecăm de la ipoteza că niciunul nu deţine adevărul absolut şi integral, ci peste tot există fărâme de adevăr şi molecule de rătăcire şi prin urmare vom lucra pentru strângerea tuturor fragmentelor de adevăr, vom face din ele un corp comun şi din acesta vom ajunge la un acord... Asemenea „Dialog” niciun ortodox – ortodox adevărat, nu doar cu numele – nu e posibil să-l aibă, de vreme ce mai înainte acceptă şi mărturiseşte că Duhul Sfânt rămâne încontinuu în Biserică (Hristos a întemeiat o singură Biserică, nu mai multe) şi o conduce pe aceasta „la tot adevărul” (Ioan 16, 13). „Dialogul” desfăşurat acum are oare baze juste şi condiţii sănătoase? Răspundem simplu: Câtuşi de puţin! Nici n-a început bine, nici nu evoluează bine. Motivele acestuia sunt lumeşti, nu bisericeşti, omeneşti, nu teantropice. Toţi se unesc în Alianţa, Coaliţia şi Societatea economică. Noi, creştinii, de ce să întârziem? Să fim protagonişti ai „Dialogului”. Uniţi vom fi mai tari şi se va ţine cont şi de noi... Iar pe parcursul „Dialogului” s-au semnalat o mulţime de acţiuni anticanonice. Ce lucru bun a rezultat vreodată din călcarea sfintelor canoane? „Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16). Dar şi despre mulţi dintre cei care au participat, din tabăra ortodoxă, ce să spunem? Mai bine să tăcem...
A constituit o mare greşeală faptul că prima temă a „Dialogului” a fost despre Taine. Să spunem că a fost o capcană? Nu ştim, Dumnezeu ştie. Noi suntem tare înfricoşaţi şi speriaţi. Motivul? Este ştiut că papistaşii nu neagă faptul că, în multe locuri, noi ortodocşii ne aflăm aproape de ei în ceea ce priveşte „Lucrările” tainice ale vechii Biserici. Dar aceştia au instituit autoritatea papală, prin care papa le leagă şi dezleagă pe toate, şi nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească, de vreme ce despre asta vorbeşte... Dumnezeu! Ce-i împiedică pe ei să cedeze în această problemă mică şi neînsemnată? Vă daţi seama ce răsunet ar avea un gest uimitor şi fără precedent al papei, care să accepte şi să instituie în Biserica lui aceste Taine, neschimbate, cum le are Biserica Ortodoxă? Botezul să se facă prin afundare, nu prin stropire? Mirungerea să se săvârşească imediat după Botez şi nu după atâţia ani? Sfânta Euharistie să se săvârşească prin epicleză şi să se ofere credincioşilor ca în Biserica Ortodoxă? Să se desfiinţeze azimele şi să se introducă pâinea amestecată cu vin? Binecuvântarea de la spovedanie să se schimbe din „eu te iert...” în „Dumnezeu te iartă...”, iar cea de la botez din „eu te botez” în „se botează robul lui Dumnezeu”? Şi astfel, le vor adopta pe toate. Iar atunci... atunci noi ce vom face? Sau unde ne vom ascunde? Atât papistaşii cât şi „ortodocşii” susţinători ai unirii, vor trâmbiţa şi vor prezenta această conformare a papei către Tradiţie, ca pe un sacrificiu mare şi important, făcut de dragul unirii. Şi vor invita şi cealaltă tabără să arate ce este dispusă să cedeze şi să sacrifice de dragul unirii.
Ce vom face atunci? Vom fi convinşi că gestul acesta, oricât de spectaculos şi impresionant ar fi, oricât de bun ar fi în ochii celor care nu văd adâncul lucrurilor, nu constituie nicio cedare esenţială şi că rătăcirile papei, chiar şi în ceea ce priveşte învăţătura despre Taine (una este săvârşirea Tainelor şi alta este învăţătura dogmatică despre ele. Uniţii aveau Tipicul ortodox de săvârşire a Tainelor. Ce folos aduce asemănarea exterioară, dacă ei cred că harul predat prin ele este zidit? Diferenţa dogmatică este adâncă şi esenţială) rămân neschimbate? Dar cine va asculta? Glasurile „marilor trâmbiţaşi” vor răsuna cu fală la televizor, la radio, în ziare, în reviste, în cărţi, în sălile de conferinţe, şi va înăbuşi orice împotrivire... Atunci ne vor numi fanatici, înguşti la minte, urâcioşi, oameni ataşaţi de tipice, care nu doresc unirea etc. Dimpotrivă papistaşii vor fi oamenii iubirii, spirite luminate, care percep mesajele vremurilor, adevăraţi ucenici ai lui Iisus etc. Şi dacă lucrurile vor ajunge până acolo, răul nu va fi mic, fiindcă reprezentanţii noştri, prin simpla lor participare la acest „Dialog teologic”, le vor da papistaşilor prilejul de a face acest gest spectaculos, provocând mare tulburare şi sminteală. Dar lucrurile se vor opri doar acolo, sau vom ajunge în situaţii şi mai tragice? Nu cumva reprezentanţii noştri, pentru a nu părea „mai prejos” şi pentru a evita eventualele strigăte generale şi furtunoase ale lumii, „ale lumii cuprinse de viclenie”, sau şi datorită ameţelii pricinuite de „evoluţiile neaşteptate”, vor înainta şi ei un pas? Adică vor fi de acord cu împărtăşirea reciprocă?
Ce se va întâmpla dacă se va face o asemenea „Înţelegere” ruşinoasă?
În primul rând: Catolicismul va triumfa, chiar dacă superficial. Este îndoielnic că va mai avea dispoziţie pentru alte discuţii. Nu sunt lipsiţi de inteligenţă. Ei ştiu că dacă au reuşit odată împărtăşirea reciprocă, va fi uşor să-i absoarbă încetul cu încetul pe ortodocşi. Astfel „unirea” va veni automat şi de facto. De ce ar mai vrea şi alte discuţii? Vor găsi mii de căi, pentru ca „Dialogul” să slăbească şi să pălească... Trebuie să înţelegem că pentru catolicism două lucruri sunt importante: Primatul papal şi infailibilitatea papală! Acolo are o sensibilitate maximă. Acolo este durerea mare. Pentru toate celelalte (poate cu excepţia lui Filioque), va arăta multă îngăduinţă şi toleranţă.
În al doilea rând: Biserica Ortodoxă va fi greu încercată. Vom fi separaţi în „susţinătorii unirii” şi „potrivnicii unirii”. Reprezentanţii din tabăra noastră să nu creadă că e suficientă o astfel de „Înţelegere”, pentru ca Biserica Ortodoxă să-i urmeze. Vor gusta o amară dezamăgire. Îi va aştepta soarta celor care au semnat falsa unire de la Ferrara – Florenţa. Să arunce o privire în istorie. Să nu spună că atunci erau alte vremuri, alte situaţii. Sigur că erau altele, dar Dumnezeu este Acelaşi! Iar Dumnezeu nu va îngădui dispariţia Moştenirii Lui. Dacă reprezentanţii taberei noastre nu doresc să arunce Biserica în furtuna nimicitoare, să fie foarte atenţi. Pericolul este mare. Ori vom păstra „buna mărturisire” până la sfârşit şi vom fi slăviţi, ori vom face compromisuri în problemele Credinţei şi vom cădea în prăpastie.
Acestea nu sunt spuse, desigur, de acei reprezentanţi care au dovedit deja că ei cred în ecumenism şi nu în Ortodoxie. Sunt spuse de ceilalţi. Să nu uităm nicio clipă că, din pricina oportunităţilor lumeşti, adevărul credinţei suferă! Şi că „nu încape îngăduinţă în cele ale credinţei”. Să stăm departe de orice teamă, de orice împuţinare sufletească, de orice dispoziţie de a ne face plăcuţi oamenilor, atunci când vine vorba de păstrarea adevărului. Sfântul Duh grăieşte: „Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi” (Isaia 51, 7).
* * *
Aşadar să zădărnicim „Dialogul” cu papistaşii? Da, dacă va continua în condiţiile actuale şi în indiferenţă totală faţă de sfintele canoane. Nu, dacă se va desfăşura într-un mod cu adevărat dogmatic şi canonic şi atunci, pe lângă altele, trebuie să-l direcţionăm pe acesta spre început: nu la periferie, ci în centru, nu la margini, ci în inima catolicismului: La primatul şi infailibilitatea papală! Dacă acolo se vor vedea unele cedări, dacă se va constata dispoziţia de îndreptare, dacă se va manifesta voinţa de renunţare la aceste două rătăciri, atunci, cu piciorul înainte şi cu inima deschisă, vom înainta mai departe; vom discuta şi celelalte chestiuni, iar la urmă problema Tainei Sfintei Euharistii, care a fost pusă prima în catalogul de „Dialog”. Neîndoielnic, n-a fost pusă prima din întâmplare. Doar cei naivi nu discern care a fost scopul pentru care a fost pună prima pe lista de discuţii. Este foarte limpede motivul pentru care a fost întocmită aşa lista de teme pentru discuţii. Să cădem de acord în privinţa Sfintei Euharistii, să ajungem degrabă la Potirul comun, şi apoi vom avea timp să discutăm... până la sfârşitul veacurilor despre diferenţele dintre noi...
* * *
Este tragic să vedem unirea ca pe o adunare aritmetică a creştinilor... pentru a înfrunta mai eficient tabăra puterilor adverse! Unirea (repet, unirea întru adevăr, nu cea întru rătăcire), nu este un mijloc de izbândă al vreunui scop, fie el şi sfânt. Unirea, ca reîntoarcere a fiilor rătăcitori în braţele mântuitoare ale Tatălui, este scop în sine! Adunarea aritmetică a creştinilor este urmarea firească a unirii, este rezultatul care vine automat. În niciun caz nu poate constitui motivul şi scopul acesteia.
* * *
Dacă papistaşii se vor întoarce la Sfânta Credinţă a Sinoadelor Ecumenice, îi vom primi pe aceştia cu braţele deschise şi cu inimă bună. Asta nu pentru înmulţirea puterilor creştinilor (să încetăm odată să cădem în a treia ispită cu care a fost ispitit Hristos!), ci pentru împlinirea voii Domnului, care a fost şi dorinţa tuturor ucenicilor adevăraţi ai Acestuia, adică pentru plinătatea Casei Părinteşti. Dacă vor menţine rătăcirea lor, dacă vor continua să susţină născocirile demonice ale primatului şi infailibilităţii papale, atunci săraca şi smerita Ortodoxie să rămână unde este. Îi este suficientă comoara nestricăcioasă a adevărului. „Şi adevărul este mai mare şi mai puternic decât toate. Tot pământul cheamă adevărul şi cerul îl binecuvântează pe acesta, şi toate lucrurile se cutremură şi tremură, şi nedreptate nu este întru el... iar adevărul rămâne în veac şi trăieşte şi stăpâneşte în vecii vecilor... Binecuvântat este Dumnezeul adevărului (Parafrază la I Ezdra 4, 35 şi urm.). Amin.

(„Presa Ortodoxă”, 17-10-1980)

Părintele Filothei Zervakos – Despre unirea Bisericilor

2009-10-02T08:07:00.000-07:00

Unirea Bisericilor este cu neputinţă de făcut, deoarece papistaşii sunt împotriva Evangheliei lui Hristos şi a Tradiţiei patristice

(epistolă de răspuns către catolicul Morello, martie 1964)

Dragă domnule Morello,
Am primit epistola voastră şi am citit-o cu atenţie. Ne scrieţi să nu împiedicăm unirea cu cel ce şade pe tronul lui Petru, Papa Paul al VI-lea, fiindcă vom regreta veşnic. Vă răspundem că nu este adevărat. Noi vrem unirea şi ne rugăm încontinuu „pentru unirea celor de pretutindeni”. De fapt voi, papistaşii, sunteţi cei care o împiedicaţi. Şi dacă nu vă căiţi acum, în viaţa aceasta trecătoare, vă veţi căi în iad, unde însă „nu este pocăinţă”!
Noi, grecii ortodocşii, vrem unirea după cum o defineşte Hristos, pe când voi, latinii, o vreţi după cum o defineşte papa. Dacă papa ar fi fost de acord cu Hristos, să nu vă îndoiţi că şi noi, ortodocşii, care vrem credinţa dreaptă a lui Hristos, am fi primit unirea. Însă de vreme ce papa nu este de acord cu Hristos, nu este niciodată cu putinţă ca noi să fim de acord cu el. Când o să auzi, când o să cunoşti şi o să primeşti adevărul, îl vei mărturisi şi te vei despărţi de papa, unindu-te cu Hristos, cu noi, creştinii ortodocşi, care ne îngrijim să le facem pe toate după voia lui Hristos.
Hristos le-a poruncit ucenicilor Săi, şi prin aceştia nouă, tuturor creştinilor: „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 10, 43-45). Nu l-a deosebit pe Petru de ceilalţi ucenici. N-a zis: „Tu, Petrule, şi urmaşii tăi, papii, să fiţi întâii şi să spuneţi că sunteţi mari!”
Vezi, dragul meu, că papa nu e de acord cu Hristos? Căci papa, împotriva cuvântului lui Hristos, spune: „Eu sunt întâiul. Toţi ceilalţi sunt mai prejos de mine şi trebuie să mă recunoască ca întâiul!”
Sfântul Ioan Teologul scrie: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi... Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu), şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan 1, 8-10). Vezi, dragul meu, că Sfântul Ioan Teologul spune limpede că, dacă zicem că nu suntem păcătoşi, ne amăgim şi nu spunem adevărul? Însă papa, toţi ucenicii şi adepţii lui, spun că este infailibil!
Cum e cu putinţă, dragule, să primim unirea, de vreme ce papa şi voi, papistaşii, sunteţi în dezacord şi contrariu învăţăturii Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli? Domnul nostru Iisus Hristos le-a dat poruncă ucenicilor Lui: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), şi „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16, 16). Şi această poruncă a Domnului nostru, papa şi voi, adepţii lui, o călcaţi şi în loc să vă botezaţi, vă stropiţi. Hristos n-a zis „stropindu-le”, ci „botezându-le”; nici n-a zis „cel se se va stropi se va mântui”, ci „cel ce se va boteza se va mântui”.
Propovăduitorul lui Dumnezeu şi apostolul neamurilor, Pavel, glasul lui Hristos, scrie: „Un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5). Şi la primul Sinod Ecumenic – la care papa Silvestru al Romei a trimis reprezentanţi pe episcopul Osiu de Cordoba şi pe protopopii Victor şi Vicenţiu – urmându-l pe apostolul Pavel, s-a rânduit în Simbolul Credinţei o singură credinţă şi un singur botez: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul... şi într-unul Domn Iisus Hristos... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede... Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor”.
Acest Sfânt Simbol al Credinţei a fost primit şi încuviinţat de toţi papii şi de toţi creştinii din Apus, până în secolul al X-lea. Atunci s-au despărţit şi s-au îndepărtat de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, l-au nesocotit pe apostolul Pavel, cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, şi pe Sfinţii Părinţi. Atunci au întemeiat o a doua Biserică, nouă, pe care au numit-o mincinos catolică. Au făcut adăugiri la Simbolul Credinţei şi au înlocuit „un botez” cu „o stropire” şi săvârşesc botezul stropindu-l pe cap pe cel botezat. În continuare, papii de peste vremuri au făcut schimbări aproape în toate Tainele şi au nesocotit Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie, pe care le-am primit de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.
Văzând Luther nesocotinţa şi inovaţiile pe care le-au introdus papii de peste vremuri, s-a împotrivit, dar n-a fost ascultat. Atunci s-a despărţit de Biserica Apuseană şi, în loc să se întoarcă la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, a întemeiat o Biserică a lui, Biserica Protestantă. Urmaşii lui şi urmaşii reformistului Calvin au întemeiat multe Biserici şi continuă să întemeieze. Astfel cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică s-a împărţit în multe, o credinţă a devenit mai multe, şi un botez mai multe botezuri! Toate aceste – şi alte – neorânduieli, rătăciri şi erezii au izvorât din Biserica Apuseană, de la papi, care au sfâşiat în multe bucăţi veşmântul întreg al Bisericii, lăsat de Dumnezeu. În continuare papii n-au încetat cu inovaţiile. Au ajuns în punctul de a-şi inova şi trupurile. Căci, pe când Dumnezeu i-a plăsmuit bărbaţi, aceştia şi-au ras barba şi mustaţa şi şi-au schimbat chipul lor bărbătesc. Toţi Sfinţii, Proorocii şi Apostolii aveau barbă. Unicul Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu Tatăl, Care a coborât din ceruri pe pământ şi S-a făcut om precum noi – lipsindu-i doar păcatul #–, pentru mântuirea noastră, avea barbă. Dar şi papii şi sfinţii din Italia, înainte de schismă, aveau barbă.
Vezi, dragule, la câte greşeli şi amăgiri i-a dus mândria pe papi? Prin faptul că s-au înălţat pe ei cu cugetul şi şi-au închipuit că sunt mai presus de toţi, v-au târât şi pe voi, toţi apusenii, în rătăcire, şi v-au făcut să-i acceptaţi ca infailibili! Cum e cu putinţă să primim a ne uni cu aceia care vorbesc, cugetă şi lucrează împotriva lui Dumnezeu şi a Tradiţiei Sfinţilor Părinţi? Sfântul Apostol Pavel scrie: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Şi iarăşi: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” (Galateni 1, 8). La fel spune şi Sfântul Ignatie Teoforul: „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor pe care le-am orânduit, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor”. Dar şi Sinodul al VII-lea Ecumenic rânduieşte: „De trei ori anatemizăm toate inovaţiile care s-au făcut şi care se vor mai face împotriva Tradiţiei Bisericeşti şi a învăţăturii şi pildei Sfinţilor şi veşnic pomeniţilor Părinţi”. De asemenea, înţeleptul Iosif Vriennie spune: „Dacă cineva schimbă ceva din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, să nu numim aceasta abatere de la calea dreaptă, ci fărădelege şi trădare a credinţei şi necuviinţă faţă de Dumnezeu”.
Însă ne face şi mai şovăitori faptul întristător că între noi, ortodocşii, se găseşte Uniaţia, fără nici o justificare. Care lucrează ca un crater care înghite sufletele ortodoxe, sau ca o lupoaică nemiloasă cu chip de oaie, care „cere cu viclenie – după cum spune veşnic pomenitul arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos – să supună popoarele sub papism şi treptat şi pe nesimţite să le latinizeze”. Aşadar nouă, ortodocşilor, Uniaţia ne provoacă întotdeauna frică, fiindcă reprezintă o momeală şi o amăgire. De aceea cu dreptate a fost scris (Estia, 14.09.1963) că „Uniaţia este cauza principală a luptei dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană; luptă care lărgeşte prăpastia despărţirii şi, evident, nu permite începerea dialogului de împăcare între ei şi, mai mult, a dialogului de unire”.
Şi deoarece prin atitudinea lor amăgitoare uniţii otrăvesc legăturile dintre cele două Biserici, ar trebui stabilit ca şi condiţie primordială pentru unire desfiinţarea imediată a Uniaţiei. Totodată, papa trebuie să înceteze să-i considere pe capii Bisericilor Ortodoxe Răsăritene ca pe nişte fii risipitori, care primesc cu plăcere... reintrarea lor în sânurile Romei! Fără acceptarea acestor două condiţii, este de prisos să se vorbească despre „mult dorita unire a Bisericilor”!

Patriarhul ecumenic şi papa

Patriarhul ecumenic Athenagora şi papa Ioan Paul, dacă ar avea puţină frică de Dumnezeu, dacă ar avea puţină smerenie, ar trebui să se îmbrace în saci, să plângă pentru păcatele lor, să se pocăiască şi să-şi mărturisească păcatele şi să ceară mila Domnului... şi nu să caute praznice şi ceremonii, laude şi cinstiri. Asta din pricina marii nesocotinţe pe care o au faţă de Dumnezeu, de Tradiţia Apostolică şi de Sfintele Canoane.
Athenagora, linguşindu-l pe papa, i-a spus: „Tu eşti întâiul”, pe când trebuia să-i spună: „Tu eşti întâiul în mândrie, fiindcă te numeşti infailibil, şi eu sunt al doilea, fiindcă mă numesc preasfânt. Nici tu nu eşti fără de greşeală, nici eu preasfânt. Suntem amândoi păcătoşi şi împotriva învăţăturii şi poruncii Domnului, care a spus: «Care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor» (Matei 10, 44), şi: «Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem» (Luca 17, 10)”.
Rugaţi-vă la Dumnezeu să păzească Biserica Ortodoxă şi pe credincioşi de erezii şi de lupii cei turbaţi. Noi trebuie să credem că Domnul nu va lăsa, nu va părăsi Biserica Lui, ci o va apăra, o va ocroti şi-i va nimici pe vrăjmaşii ei, ca pe nişte vase de lut. Să aveţi îndrăzneală, credinţă, nădejde şi, mai mult decât toate, iubire de Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi mereu cu voi.

Pe papistaşi să ne rugăm să-i lumineze Dumnezeu

Ridicaţi-vă din morminte, Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie, Ghermanos, Metodie, Tarasie, Nichifor şi toţi Sfinţii Patriarhi mai vechi şi mai noi ai Constantinopolului, care v-aţi jertfit viaţa pentru oile voastre, ca să vedeţi cine stă astăzi pe scaunul vostru! Voi, ca nişte păstori buni, v-aţi jertfit sufletele pentru oile voastre; cei de astăzi jertfesc oile pentru ei şi deschid porţile şi-i cheamă pe lupi să intre şi să le sfâşie. Domnul nostru Iisus Hristos, bunul păstor, care s-a jertfit pe sine pentru noi, oamenii, spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi” (Ioan 10, 11-13).
De ce a căzut patriarhul într-o asemenea greşeală, încât cu voia lui să se lupte să dea turma în ghearele lupilor, pentru a fi sfâşiate? Cauza este mândria, rădăcina şi pricina tuturor păcatelor, tuturor răutăţilor, tuturor ereziilor, nenorocirilor şi necazurilor şi, îndeosebi, retragerea harului lui Dumnezeu. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6).
Cu toate acestea, el se îndreptăţeşte pe sine spunând că are iubire şi vrea unirea tuturor, fiindcă aşa a învăţat Dumnezeu. Da, asta e adevărat. Dumnezeu ne-a dat prima poruncă a iubirii şi Biserica se roagă „pentru unirea tuturor”.
Însă Dumnezeu ne-a învăţat iubirea adevărată, nu pe cea mincinoasă. Nu iubirea spusă din gură, ci pe cea izvorâtă din suflet; nu iubirea superficială, ci pe cea lăuntrică. Domnul ne-a învăţat iubirea adevărată, dar totodată ne-a învăţat şi ne-a poruncit, pentru a ne păzi, să ne ferim de hristoşi mincinoşi, de învăţători prefăcuţi, de lupi şi de farisei. Domnul ne-a vorbit despre aceşti uniţi, caracterizându-i ca prefăcuţi, neînţelepţi, orbi, călăuze ale orbilor, hrăpăreţi, nedrepţi, morminte pecetluite, şerpi, pui de viperă. Domnul ne-a poruncit să ne ferim de asemenea oameni, să ne depărtăm de ei, să nu vorbim cu ei; doar să ne rugăm la Dumnezeu să-i lumineze, pentru a se pocăi. Cum s-au purtat Sfinţii Părinţi cu asemenea oameni (cu hristoşii şi proorocii mincinoşi, cu ereticii etc.)? Aşadar, aceşti Sfinţi Părinţi, urmaşi ai Arhipăstorului Hristos şi ai ucenicilor Lui, păstorii dumnezeieşti care şi-au jertfit viaţa pentru oile lor cuvântătoare, care au făcut cele şapte cuvioase şi sfinte Sinoade Ecumenice, pe toţi aceşti eretici despre care am vorbit i-au aruncat, cu harul Sfântului Duh, departe de turma lui Hristos; i-au izgonit afară şi i-au dat, nepocăiţi, veşnicei anateme.
Pe aceştia trebuie să-i urmeze şi patriarhul Athenagora şi să se gândească serios la sporirea lui duhovnicească şi să se pocăiască şi să se spovedească acum, cât trăieşte, căci moartea vine pe neaşteptate, şi în iad nu există pocăinţă.
Iubirea mincinoasă şi smerenia mincinoasă pe care le-a arătat patriarhul, în loc să fie de folos, l-a vătămat pe papă şi le-a provocat mare sminteală şi negrăită întristare creştinilor ortodocşi.

Decretul de unire « Laetentur Caeli », 6 iulie 1439

2009-10-02T08:06:00.001-07:00

În ziua de astăzi se vorbeşte, din ce în ce mai mult, despre unirea Bisericilor. Este foarte important să cunoaştem însă trecutul, să cercetăm istoria Bisericii, pentru a ne raporta aşa cum trebuie la prezent. Documentul de mai jos este actul de unire dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă, la Sinodul de la Ferrara Florenţa din 1438-1439. Acest document pare scris astăzi, de către ierarhii ecumenişti.
Însă istoria Bisericii ne arată că drept-credincioşii, călăuziţi de Sfântul Marcu al Efesului, au respins acea unire apostată. Dacă deci, în vremurile care vor veni, ierarhii ortodocşi vor semna documente similare celui din 1439 (şi Documentul de la Ravenna a fost o palidă încercare în acest sens) poporul va trebui să le respingă, dând dovadă de aceeaşi atitudine mărturisitoare…
***
Eugeniu, episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu pentru o veşnică mărturie. Cu acordul mult iubitului nostru fiu Ioan Paleologul, ilustrul împărat al romanilor, al reprezentanţilor venerabilor noştri fraţi, patriarhii şi ceilalţi împuterniciţi ai Bisericii Răsăritene cele ce urmează.
„Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul! ” (Ps, 95, 11). Căci a fost înlăturat zidul din mijloc care separa Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană şi a revenit pacea şi înţelegerea prin piatra din capul unghiului Hristos (Efes. 2, 20) Care a făcut din cele două una (Efes. 2, 14) unind amândoi pereţii prin puternica legătură a dragostei şi a păcii şi menţinându-i prin afecţiunea unei unităţi veşnice; şi după acea îndelungată negură a descurajării şi neagră şi dureroasă ceaţă a unei lungi despărţiri, a strălucit pentru toţi raza senină a unirii mult dorite.
Să se veselească şi Biserica Mamă care vede pe fiii ei până acum despărţiţi unii de alţii că revin la unitate şi la pace; şi ea care mai înainte plângea amarnic din cauza despărţirii lor, să aducă mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu, cu nespusă bucurie, pentru minunata lor înţelegere.
Să se veselească împreună toţi creştinii din toată lumea şi să se bucure cei numiţi cu numele lui Hristos împreună cu Biserica Mamă universală.
Căci, iată, Părinţii apuseni şi răsăriteni, după acel timp foarte îndelungat de neînţelegere şi despărţire, expunându-se la primejdii pe mare şi pe uscat şi învingând toată oboseala au venit plini de bucurie şi de zel la acest sfânt sinod ecumenic din dorinţa sfintei uniri şi ca să restaureze vechea dragoste; şi ei şi-au atins scopul. Căci după o cercetare lungă şi obositoare, cu ajutorul Sfântului Duh, au realizat această prea dorită şi prea sfântă unire. Cine ar putea deci să mulţumească după vrednicie pentru binefacerile lui Dumnezeu? Cine nu ar rămâne uimit în faţa bogăţiei milostivirilor dumnezeieşti? A cărui inimă, fie ea chiar de piatră nu se va înmuia de o milostivire dumnezeiască atât de mare? Într-adevăr, aceste lucruri sunt dumnezeieşti, nu descoperiri ale neputinţei omeneşti, de aceea trebuie să fie primite cu deosebită, evlavie şi întâmpinate cu imne dumnezeieşti.
Ţie laudă, Ţie mărire, Ţie se cuvine mulţumire, Hristoase, izvorul milelor, Care ai dăruit un bine atât de mare Miresei Tale, Bisericii universale, şi ai arătat în vremea noastră minunile milei Tale ca toţi să vestească minunăţiile Tale. Într-adevăr, mare şi dumnezeiesc dar ne-a dăruit nouă Dumnezeu şi am văzut cu ochii ceea ce mulţi înainte de noi, deşi au dorit, n-au putut să vadă.
Căci reunindu-se latinii şi grecii în acest venerabil şi sfânt sinod ecumenic s-au străduit şi unii şi alţii cu mare zel ca împreună cu alte puncte să fie discutat cu toată grija şi cu o cercetare asiduă şi acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.
După ce am adus în faţă mărturii din Dumnezeiasca Scriptură şi foarte multe locuri din Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de Ia Tatăl şi de la Fiul, iar alţii spunând că purcede de la Tatăl prin Fiul, toţi înţeleg acelaşi lucru exprimat prin cuvinte diferite, grecii au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, nu o zic cu intenţia de a exclude pe Fiul, ci pentru că li se părea lor, spun ei, că latinii afirmă că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca de la două principii şi două suflări, de aceea s-au abţinut să spună că Sfântul Duh purcede şi pe Tatăl şi Fiul. Iar latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul nu cu intenţia de a nega că Tatăl este izvorul şi principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului şi al Sfântului Duh; sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că sunt două principii şi două suflări; ci ca să arate că este un singur principiu şi numai o singură suflare a Sfântului Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul şi acelaşi înţeles al adevărului, în cele din urmă au căzut de acord în acelaşi sens şi în acelaşi spirit şi s-au înţeles cu sfânta şi lui Dumnezeu plăcută unire cate urmează mai jos.
Aşadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului si al Sfântului Duh, având aprobarea acestui sfânt sinod ecumenic din Florenţa, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinţă să fie crezut şi să fie primit de toţi creştinii şi astfel toţi să mărturisească că Duhul Sfânt este veşnic de la Tatăl şi Fiul şi că esenţa Lui şi fiinţa subzistentă o are totodată de la Tatăl şi de la Fiul şi că purcede de Ia amândoi în mod veşnic ca de la un singur principiu si dintr-o singură suflare.
Declarând ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi învăţători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul, duce la aceeaşi înţelegere că prin aceste (cuvinte) se arată că şi Fiul este la fel ca şi Tatăl, după greci, cauza, iar după latini, principiul existenţei Sfântului Duh. Şi pentru că toate câte sunt ale Tatălui, Tatăl însuşi le-a dat Fiului Său, Unul Născut la naştere, în afară de a fi Tată, acest fapt, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul însuşi îl are veşnic de la Tatăl de la Care S-a şi născut din veşnicie.
Hotărâm iarăşi că explicaţia acelor cuvinte „şi de la Fiul” (Filioque), a fost adăugată la simbol în mod legal şi raţional pentru a face mai clar adevărul, din cauza unei necesităţi atunci urgente.
De asemenea, în azimă sau în pâine de grâu dospită Trupul Iui Hristos se preface cu adevărat, iar preoţii trebuie să prefacă Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potrivit cu obiceiul Bisericii sale, fie Apuseană, fie Răsăriteană.
Iarăşi, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat şi mor în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a fi săvârşit roade vrednice de pocăinţă pentru cele ce au păcătuit ca şi pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curăţate după moarte prin pedepse curăţitoare; ca să se uşureze ele de astfel de pedepse, le sunt folositoare ajutoarele credincioşilor vii, adică jertfele liturgice şi rugăciunile şi milosteniile si celelalte fapte de credinţă, care se obişnuiesc să se facă de către credincioşi pentru alţi credincioşi, după rânduielile Bisericii.
Iar sufletele acelora care după ce au fost botezaţi nu au căzut absolut deloc în întinăciunea păcatului, ca şi sufletele care după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului au fost curăţate, fie în trupurile lor, fie după ce au părăsit trupurile, după cum s-a spus mai înainte, sunt primite îndată în cer şi contemplă în mod clar pe însuşi Dumnezeu unul, întreit în Persoane, aşa cum este, unul mai desăvârşit totuşi decât altul, potrivit cu vrednicia vieţii fiecăruia.
Că sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul strămoşesc coboară îndată în iad unde vor fi pedepsite cu pedepse, totuşi, neegale.
De asemenea, hotărâm că sfântul scaun apostolic şi Arhiereul (Pontiful) roman deţin primatul în toată lumea; că acest Arhiereu roman este urmaş al Fericitului Petru, corifeul Apostolilor şi adevăratul locţiitor al lui Hristos şi capul întregii Biserici şi că este tatăl şi învăţătorul tuturor creştinilor şi lui, prin Fericitul Petru, i s-a dat de către Iisus Hristos puterea deplină de a paşte, de a conduce şi de a guverna biserica universală după cum se conţine în sinoadele ecumenice şi în sfintele canoane.
Pe lângă aceasta, reînnoind şi ordinea păstrata în canoane a celorlalţi venerabili Patriarhi, (hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Preasfinţitul Papă al Romei, al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie cel al .Antiohiei şi al cincilea să fie cel al lerusalimului, fiind păstrate adică toate privilegiile şi drepturile.
S-a dat în Florenţa în şedinţă sinodală publică ţinută în mod sărbătoresc în biserica cea mare. În anul Întrupării Domnului una mie patru sute treizeci şi nouă, în ziua a şasea a lunii iulie, în anul al nouălea al arhieriei noastre.
***
Traducere de Marius Telea. Versiune în limba română după Pr. prof. dr. Ştefan ALEXE, Sinodul de la Ferrara- Florenţa (1438-1439) şi participarea Bisericii Ortodoxe Române, în „Ortodoxia”, anul XLI, 1989, nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 26-28, apud G. HOFMANN, Documenta Concilii Florentini de unione orientalum I. De unione graecorum, 6 Julliet 1439 Romae, 1935, pp. 10-18. Traducere de Marius Telea, în volumul Un patriarh apologet – Ghenadie al II-ea Scholarios, Editura Emia, Deva, 2005, pp. 159 -162.

Campania „Judecata cerului – Adevărul despre catolicism”

2009-10-02T05:13:00.000-07:00

Campania „Judecata cerului – Adevărul despre catolicism” este o campanie care are ca scop răspândirea materialelor ortodoxe legate de erezia catolică şi promovarea unei atitudini mărturisitoare. În secolul XX unii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe s-au abătut de la învăţătura Sfinţilor Părinţi – cel mai cunoscut caz fiind al apostatului patriarh ecumenic Atenagoras, care pentru poziţia sa a fost criticat de părinţii cu viaţă sfântă. În secolul XXI s-a înteţit propaganda filo-catolică, cel mai mare compromis fiind făcut prin acceptarea documentului de la Ravenna.
Aşa cum spun părinţii athoniţi contemporani, şi aşa cum o confirmă declaraţiile unor ierarhi ecumenişti ortodocşi şi catolici, se merge spre unirea Bisericilor. Dar această unire nu se vrea după învăţătura Sfinţilor Părinţi, prin reîntoarcerea catolicilor în sânul Bisericii celei Adevărate, ci se vrea în duhul falsei uniri de la Sinodul tâlhăresc de la Ferrara - Florenţa din 1438-1439. E nevoie însă de o rezistenţă a credincioşilor, similară celei faţă de unirea de la Ferarra - Florenţa. Atunci poporul a refuzat să mai meargă la slujbele ierarhilor apostaţi. Şi aceştia, înţelegându-şi greşeala, s-au pocăit pentru greşeala lor.
Numele campaniei vine de la titlul scrierii Sfântului Atanasie din Paros – „Judecata cerului”, despre minunea făcută de Sfântul Spiridon la începutul secolului XVIII împotriva catolicilor care vroiau să spurce biserica ortodoxă prin construirea unui altar catolic (scrierea sfântului se poate citi pe www.areopag.ro). Dumnezeu a făcut judecată şi a arătat că Biserica catolică este eretică. Judecăţile noastre sunt lipsite de relevanţă – putem doar contesta sau primi judecata făcută de Dumnezeu.
Principalele activităţi:
- traducerea în limbi de largă circulaţie (engleză, franceză, spaniolă) a materialelor apologetice ortodoxe;
- o analiză la zi a dialogului ortodox-catolic şi o critică a documentelor, declaraţiilor şi afirmaţiilor care contrazic învăţătura Sfinţilor Părinţi;
- prezentarea poziţiilor anti-catolice luate de diferite Biserici locale şi diferiţi ierarhi mărturisitori, precum şi de diferiţi părinţi duhovniceşti contemporani; cel mai recent document este Mărturisirea de credinţă din Volos din aprilie 2009, semnată de câţiva mitropoliţi şi mulţi preoţi, monahi şi mireni;
- prezentarea campaniei filo-unioniste ca o parte a propagandei ecumeniste – aceasta fiind la rândul ei o secţiune a campaniei globaliste care, în timp, va culmina cu instaurarea guvernului mondial şi a Antihristului;
- studierea documentelor premergătoare Marelui Sinod Pan-Ortodox privitoare la relaţia cu Biserica Catolică – ecumenismul fiind una din temele care se vor discuta la acest sinod;
- cercetarea din perspectivă ortodoxă a vieţilor şi învăţăturilor aşa-zişilor sfinţi catolici; Sfinţii Bisericii Ortodoxe au mărturisit că nu există sfinţi în afara Ortodoxiei;
- prezentarea unui punct de vedere ortodox privitor la aşa-zisele apariţii mariane din spaţiul catolic – Fatima, Lourdes, Medjugorje;
- traducerea şi tipărirea în limba română a textelor sfinţilor şi a hotărârilor sinoadelor care au condamnat ereziile catolice, precum şi popularizarea textelor care descriu minuni prin care Dumnezeu a vădit faptul că Biserica Catolică nu este Biserică şi nu are Sfinte Taine;
- prezentarea convertirilor la ortodoxie şi mai ales a problemelor cu care se confruntă catolicii care vor să se convertească la ortodoxie; analiza cazurilor ortodocşilor căzuţi în erezia catolică..
Imaginea campaniei este o icoană care reprezintă minunea făcută de Sfântul Spiridon spre biruinţa ortodocşilor şi ruşinarea ereticilor catolici. Prototipul a fost făcut de Sfântul Atanasie din Paros.
Campania are câteva categorii de public ţintă – creştini ortodocşi, preoţi, teologi, intelectuali, catolici interesaţi de ortodoxie. Se va ţine seama de problemele fiecărei categorii.
Ca şi celelalte campanii pornite de Grupul Areopag, şi aceasta va avea contestatari (poate chiar mai mulţi şi mai aprigi). Dar nu face parte din programul nostru irosirea timpului în astfel de polemici. Oricum, chiar dacă poziţia Bisericii – pe care o mărturisim – este infailibilă, suntem oameni şi se poate să facem şi greşeli în lucrarea noastră. De aceea criticile constructive sunt bine-venite. Vom ţine seama de feed-back-ul campaniei şi vom încerca să îndreptăm din mers eventualele minusuri. Nu încurajăm atitudinile batjocoritoare la adresa catolicilor, considerându-le total nepotrivite pentru un creştin ortodox.
Campania se deschide din data de 2 octombrie 2009. Programul final va fi anunţat pe data de 6 octombrie, împreună cu lista susţinătorilor (site-uri, blog-uri, persoane publice etc). Acţiunile ulterioare – organizarea de conferinţe sau distribuirea de broşuri şi pliante informative vor fi anunţate pe site-ul oficial www.areopag.ro.

2 octombrie 2009
Praznicul Sfinţilor Mucenici Ciprian şi Iustina

Danion Vasile, coordonator Grupul Areopag

Considerăm că este foarte important ca informaţia pusă la dispoziţie de Grupul Areopag să circule. De aceea îi rugăm pe cei care vor să sprijine această campanie să intre în lista noastră de discuţii, trimiţând un e-mail gol pe adresa areopag-subscribe@yahoogroups.com şi dând un reply la mesajul automat venit de la yahoo. În cazul în care nu reuşiţi scrieţi pe adresa de e-mail – grupulareopag@yahoo.com.
Rugăm site-urile şi blog-urile ortodoxe să susţină campania noastră şi să o promoveze. Toate materialele postate pe site-ul nostru pot fi preluate doar cu menţionarea sursei.

GRUPUL AREOPAG

2009-10-01T09:16:00.001-07:00

Grupul Areopag este un grup ortodox care a apărut, cu binecuvântarea părintelui Justin Pârvu, pe 2 octombrie 2008. El este coordonat de scriitorul Danion Vasile (www.danionvasile.ro). Scopul iniţial a fost organizarea de acţiuni – conferinţe, campanii, editare de materiale ortodoxe. Ocrotitor a fost ales Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, cel care le-a recomandat creştinilor să se organizeze în grupuri - mici obşti, ai căror membri să împreună-lucreze spre folosul Bisericii. Grupul nu e parabisericesc, ci este o tentativă de a-i pune împreună pe unii fii ai Bisericii Ortodoxe.
Prima campanie – „Din temniţe spre Sinaxare” (site oficial - www.sfintii-inchisorilor.ro), are ca scop răspândirea materialelor legate de mărturisitorii temniţelor comuniste. Cea de-a doua campanie, „Nu cătuşelor electronice”, are ca scop popularizarea materialelor privitoare la actele biometrice, implanturile cu microcipuri, dar şi a materialelor ortodoxe – de la tâlcuiri la Apocalipsă până la profeţii ale cuvioşilor secolului XX – privitoare la semnele sfârşitului lumii.
Ce-a de-a treia campanie, „Judecata cerului – Adevărul despre catolicism”, este începută în luna octombrie a anului 2009. Îşi propune să prezinte scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale părinţilor contemporani despre catolicism, să popularizeze minunile făcute împotriva ereziei catolice şi să tragă un semnal de alarmă asupra direcţiei în care merge dialogul oficial dintre Biserica Ortodoxă şi pseudo- Biserica Catolică.
Până în prezent Grupul Areopag a organizat mai multe conferinţe religioase, în diferite oraşe din ţară. Publicul a fost foarte receptiv (la Botoşani, de exemplu, presa locală a consemnat că au participat două mii de persoane).
În prezent Grupul Areopag numără peste 150 de membri. Considerăm că este nevoie ca, în aceste vremuri de mare dezbinare, să existe o mai mare coeziune între cei care vor să slujească lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe. Tocmai de aceea activitatea Grupului Areopag este centrată pe punerea în valoare a mărturiei ortodoxe, nu pe polemici sterile şi părtinitoare. De aceea membrii grupului au libertatea de a se implica în astfel de polemici strict în numele lor personal, fără a avea sprijinul grupului.
Deviza Grupului Areopag – „Mărturia potrivită la locul potrivit”, face referire la mărturia dată de Sfântul Pavel în Areopagul atenian. Oricât de mult s-ar schimba lumea, oricât de mari ar fi provocările, trebuie să existe o mărturie adecvată. Frica de a-L mărturisi pe Hristos, sau încercarea de a promova o ortodoxie secularizată, denotă o lipsă de credinţă autentică. Noi nu suntem sfinţi, dar trebuie să înţelegem că dacă nu avem ca scop al vieţii noastre sfinţenia atunci toată mărturia noastră va rămâne lipsită de roade.

2009-10-01T08:53:00.007-07:00

Considerăm că este foarte important ca informaţia pusă la dispoziţie de Grupul Areopag să circule. De aceea îi rugăm pe cei care vor să sprijine această campanie să intre în lista noastră de discuţii, trimiţând un e-mail gol pe adresa areopag-subscribe@yahoogroups.com şi dând un reply la mesajul automat venit de la yahoo. În cazul în care nu reuşiţi scrieţi pe adresa de e-mail – grupulareopag@yahoo.com.

CAMPANII

2009-10-01T08:53:00.005-07:00

LIBRĂRIE

2009-10-01T08:53:00.003-07:00

Piaţa de carte oferă o sumedenie de cărţi religioase. Unele dintre acestea însă, chiar dacă apar cu diferite binecuvântări, conţin învăţături potrivnice ortodoxiei. În acelaşi timp, unele cărţi de valoare trec fără să li se acorde importanţa cuvenită. De aceea aici vom avea în curând o mini-librărie. Vom posta coperţile cărţilor pe care le recomandăm, iar cărţile vor putea fi comandate prin e-mail, la una din librăriile specializate.

BIBLIOTECA

2009-10-01T08:53:00.001-07:00

Aici vor fi postate cărţi, studii şi articole despre catolicism şi ecumenism.

SPONSORIZĂRI

2009-10-01T08:52:00.005-07:00

Grupul Areopag, neavând personalitate juridică, nu poate primi oficial sponsorizări. Dar căutăm sponsori pentru activitatea noastră – organizarea de conferinţe, tipărirea de broşuri, afişe, cărţi care să fie distribuite gratuit. Nimeni nu are dreptul de a colecta bani în numele Grupului Areopag. Banii din sponsorizări vor fi plătiţi direct sălilor de conferinţă sau tipografiilor cu care colaborează Grupul. Cei care vor să se implice financiar în sprijinirea acestor acţiuni ne pot contacta pe grupulareopag@yahoo.com
Considerăm de mare ajutor micile sponsorizări ale celor care, de exemplu, vor putea multiplica şi distribui gratuit A4 în parohii Buletinul Areopag…

CĂRŢI

2009-10-01T08:52:00.003-07:00

Aici vor fi postate recenziile unor cărţi ortodoxe, mai ales cele al căror mesaj are legătură cu campaniile Areopag.

LANSĂRI DE CARTE

2009-10-01T08:52:00.001-07:00

Vom anunţa aici atât lansările de carte organizate de Grupul Areopag – cărţi ale membrilor sau cărţi recomandate, cât şi alte lansări ale altor cărţi ortodoxe. Datorită numărului mare de titluri care apar permanent pe piaţa de carte, vom selecta însă evenimentele pe care le prezentăm.

Grupul Areopag

REPREZENTANTUL BISERICII ELADEI ÎN DIALOGUL TEOLOGIC CU CATOLICII – NU CREDE ÎN DOGMA DESPRE „UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ BISERICĂ

Memoriu adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-catolicii

Comunicat

Mitropolitul Vasilios de Konstantia la Romfea.gr despre Dialogul cu catolicii în Cipru

Propovăduiesc iubirea, dar recurg la violenţă şi bătăi

Provocări la adresa credincioşilor din partea Mitropolitului de Pafos

Episoade în Pafos. Ameninţări cu arestarea pentru ortodocşi

Pafos: Clericii care au protestat vor fi disponibilizaţi

„ÎMPOTRIVIRILE LA DIALOG - UN EGOISM LUCIFERIC”

Ortodocşi şi romano-catolici discută în Cipru

HRISTOS ESTE CAPUL BISERICII ŞI NU PAPA

APEL LA SEMNAREA MARTURISIRII DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI

POSIBILA RECUNOAŞTERE A „PRIMATULUI” PAPEI VA ÎNSEMNA CEDARE ŞI SUBJUGARE

Prima zi a întrunirii din Cipru cu proteste

Ierarhia Bisericii Greciei nu a cedat la ameninţările Patriarhiei Ecumenice

Comunicatul Ierarhiei Bisericii Greciei referitor la dialoguri şi la „Mărturisirea de credinţă”

Scrisoare a Uniunii Pancipriote a Teologilor Greci

Mitropolitul Serafim de Pireu: „Patriarhul minte în ceea ce priveşte «Mărturisirea»”

CUM S-A SĂRBĂTORIT „ZIUA CRUCII” ÎN PATRIARHIA IERUSALIMULUI

Nu-i interesează pe ierarhii noştri temele credinţei?

LA CEA DE-A ŞAPTEA PRĂZNUIRE A SFÂNTULUI MELETIE PIGAS, PATRIARHUL ALEXANDRIEI

Sinodul Greciei va dezbate în timp util despre dialogul cu catolicii?

Patriarhul Ecumenic este chemat să răspundă

AŞTEPTĂM DE LA IERARHII NOŞTRII „RĂSPUNSUL CORESPUNZĂTOR” CĂTRE PATRIARHUL BARTOLOMEU

ASTĂZI S-A ÎNTRUNIT SINODUL BISERICII ORTODOXE A GRECIEI

TEOLOGUL IOANNIS TATSIS: UN DIALOG NEORTODOX AL ORTODOCŞILOR CU CATOLICII

„SANCTITATE, CARE HOTĂRÂRE PANORTODOXĂ?”

NEAFECTAŢI ŞI INFLEXIBILI LA INTIMIDĂRI, AMENINŢĂRI ŞI ŞANTAJ

A DOUA SCRISOARE A PROFESORULUI TSELENGHIDIS CĂTRE SFÂNTUL SINOD

PROTOPREZBITER TEODOROS ZISIS: FOTIS KONTOGLU RĂSPUNDE PATRIARHULUI BARTOLOMEU

APEL LA SEMNAREA MARTURISIRII DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

A CONFESSION OF FAITH - Against Ecumenism

Minunea înfricoşătoare şi nemaiauzită a făcătorului de minuni Spiridon

O minune care arata ca greco-catolicii si catolicii nu au Sfinte Taine

PREOTII BLESTEMATI PENTRU CA AU SLUJIT CU ERETICII CATOLICI

Parintele Epifanie Teodoropoulos - Dialogul şi unirea cu catolicii

Părintele Filothei Zervakos – Despre unirea Bisericilor

Decretul de unire « Laetentur Caeli », 6 iulie 1439

Campania „Judecata cerului – Adevărul despre catolicism”

GRUPUL AREOPAG

NEWSLETTER

CAMPANII

LIBRĂRIE

BIBLIOTECA

SPONSORIZĂRI

CĂRŢI

LANSĂRI DE CARTE